miercuri, 25 iunie 2014

suntem cate un pic

 din  fiecare experienta traita; asta am simtit eu  la sfarsitul zilei, care, deja , inseamna ieri.
 Printr-o  fericita intamplare-  extraordinar este sa ai parte  de astfel de intamplari-cineva  mi-a  dat doua numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram ca  le voi mai  obtine vreodata,   faptul ca puteam suna undeva  urmand sa aflu  niste vesti mi-a creat niste emotii mari de tot.
Am inchis pentru o clipa ochii, si gandurile  au inceput sa alerge pe intortocheatele coridoare ale  memoriei. 
Nu am descoperit  prima ora de latina, nici intaia lectie de dirigentie, nici chiar  pe ultima nu am gasit-o stivuita undeva.
Am revazut  doar o silueta  imbracata adesea intr-un taior de stofa  neagra buclata, la care se asortau niste esarfe stravezii ( aveam sa aflam  mai apoi ca ca doamnei nostre diriginte ii murise mama) , un mers vioi si o privire buna, care ne invaluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.
 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar si atunci cand vreunul dintre noi- cati sa fi fost oare in  prima clasa de liceu, uite ca nu stiu, aflu sambata  daca va aduce  careva catalogul- incurca ablativul cu acuzativul, ca nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.
Diana Alexandrescu!
Pe toti ne-a fascinat numele!
 Apoi, am descoperit o diriginta preocupata de tot si de toate, un intelectual  adevarat,o  profesoara exigenta, la al carei obiect  nimeni nu avea mai putin de 7, pentru ca nu puteai sa nu inveti.
 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii indaratnici  ca latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.
 Nu m-am intrebat atunci cati ani are doamna noastra..calculul l-am facut aseara..//
La capatul celalalt  al firului  este chiar intaia mea diriginta. 
Am redevenit liceana emotionata, cautand cuvinte potrivite..
- Sunt Diana, stai sa-mi trag sufletul, sa nu cad, ca tocmai  m-am intors de la spital..
Am rugat-o sa se aseze- uite vezi, abia acum plang de-a binelea-da  am rugat-o sa se aseza, pentru ca vreau sa-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine..
La 95 de ani, Doamna  pastreaza vioiciunea  vorbei, in tresariri de ~perioade~, cum ne invata in clasa.
-Ce bucurie imi aduci, draga mea, uite asta chiar ma face sa fiu mai puternica, mi-ar placea sa fiu printre voi, sa va imbratisez, copiii mei buni si frumosi!!../
Facea parte din ansamblul ~Perinita~.
 Aveam 15 ani , cand am aflat  la o lectie  de dirigentie cat de nemti sunt nemtii.
 Erau intr-un turneu. Au ajuns intr-o seara undeva, intr-o asezare rurala , pentru ai carei locuitori ansambulul urma sa prezinte un bogat spectacol. 
Satul nu avea  scena..Seara, terenul era un camp.
Toata noaptea au lucrat oamenii, masinile, uneltele; parca aud  scrasnetul fierastraielor..
 Dimineata, in mijlocul campiei, aparusera , ca din pamant, un chiosc in care se vindeau racoritoare, bere  si inghetata, si,  decorata cu ghirlande  multicolore, o scena trainica , care a cunoscut  iuresul si  frumusetea dansurilor noastre populare, indelung aplaudate de  seriosii mesteri nemti..
Nu i-am povestit Doamnei  noastre cat de mult  a contat pentru mine  povestea nemteasca, nici despre picnicul din paduricea de la Titu-Targ, cand a venit de la Bucuresti cu  vesela intr-un cos, ca sa ne invete cum se asaza o masa frumoasa, pe care , tepos ca un arici, un mar isi suporta , delicat scobitorile,   nu i-am povestit.
Mi le-am spus in gand, multe ore dupa aceea..
Doamnei i-am sarutat in gand obrazul scaldat in lacrimile bucuriei si mana blanda,  pe care am simtit-o pe crestet!
Mi-am luat o scurta pauza, se facea  noapte, mai aveam un numar de telefon.
 Dintr-o rezerva a  spitalului Floreasca  mi-a raspuns vocea  de fumatoare inraita a  unei dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emotionata, cand i-am povestit despre prima olimpiada de literatura romana la care am participat , pregatita de dumneai, in clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.
I-am daruit toate  bucuriile mele de  profesoara!
 Toate gandurile mele bune de liceana, pentru care, in  cateva minute, timpul  s-a asternut cuminte  intr-o sala de clasa, mereu cu fata spre soare!







6 comentarii:

  1. Citesc gandurile tale si ma intreb ce-o sa simt si eu peste ani...
    Acum sfarsitul anului scolar ma oboseste.:)Astept tot timpul primele zile de vacanta,dar apoi ma gandesc la scoala.Uite ,azi am gasit undeva niste modele interesante de semne de carte ce le pot face cu copiii mei.:))
    Cati profesori au ramas in sufletele noastre?De cate ori ne amintim de ei cu mare drag?Cati copii te poarta in suflet?Cati o sa ma poarte si pe mine?...
    Anii frumosi raman amintiri frumoase!
    Pupici!

    RăspundețiȘtergere
  2. Stiu cum este, Angi!
    Cand te cuprinde oboseala, pricinuita , mai ales, de intocmirea a nu stiu cate hartii, ai vrea sa fie vacanta..
    Catre sfarsitul nevii, jinduiesti dupa exuberanta copiilor.
    Apoi, vine o vreme , cand ce parea inceput nuse mai repeta..toate sunt complicate.
    oricum ai privi lucrurile, este minunat sa fii in mijlocul copiilor. Ei iti dau mereu forta de a continua; ca te tin minte, asta este alta problema: eu datorez mult scolii. Poer un mare respect tuturor dascalilor mei care si-au facut datoria.
    M-am straduit sa ma ridic la inaltimea pasiunii pe care mi-au insuflat-o.
    Vacanta placuta, doamna invataroare!
    Reimprospateaza-ti energiile!
    Pe timpul verii, copiii iti simt, sigur, absenta din viata lor .
    Pupici!

    RăspundețiȘtergere
  3. Intotdeauna mi-am pastrat cumpatul la sfarsit de an scolar. M-au speriat mereu emotiile celor din jur ,deoarece de cele mai multe ori abia reusesc sa mi le suprim pe ale mele. Dar. uneori, ca in acest an, emotiile ma cuprind si pe mine, si realizez că emotiile copilului din mine, ce mergea la sfarsit de an scolar cu mama de mana, au ramas la fel chiar si acum, când sunt de celalata parte a catedrei.
    Asa este, septembrie te face sa uiti de oboseala si sa reincepi cu forte proaspete.
    Frumos articolul! Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  4. Este mare lucru sa-ti poti controla si..domina emotiile- nu este punctul meu forte.
    De altfel, nici nu ma plang- imi place starea de cald, de bine, de efervescenta, de dinaintea unui eveniment, fie el chiar un drum pana la scoala.
    Parca as vrea sa ramana doar cautarea!
    Cand ea se implineste, deja emotiile se transforma in altceva.
    Vorbeam deunazi , tot aici, despre Arghezi- cred ca poezia care mi se potriveste este ~Melancolie~..

    RăspundețiȘtergere
  5. Ma aflu, aici, pe pagina scrisa placut, frumos, de o doamna profesoara in amintirea fostelor profesoare de limba latina si, respectiv, de limba romana. Am descoperit cum amintirea ne leaga placut, emotional de oamenii importanti (asa gindesc acum din postura omului trecut de multa vreme de anii copilariei, de anii tineretii, de fapt de ani buni si multi de scoala), am prins starea profunda de recunostinta a fostei eleve, sau fostelor eleve, fata de profesorii dragi, sa le spunem si iubiti, si cu "privire buna, care ne invaluia cald din spatele unor lentile rotunde.", si, cum extraordinar se exprima autoarea, cu "obrazul scaldat in lacrimile bucuriei si mana blanda, pe care am simtit-o pe crestet!". Profesorul de azi, stapinit de propriile experiente, de ale lui raspunderi, intors in trecut, pe linga gestul firesc de intilnire pe fir cu virstele fiintelor pastrate ca model, ca reper, in straduinta de a profesa aduce omagii, aduce si lasa memoriei scrise, o pagina plina de recunostinta, de emotii, de amintiri si de multumiri sufletesti. In viata fiecare dintre noi, oameni cu spirit de observatie, ne vom intilni cu situatii similare, cu elevii, cu oamenii carora le-am transmis din suflet din invataturile profesiunilor noastre. Din pasiunea mea pentru citit, am ratacit si am ajuns in aceasta pagina, si prin altele, ale blogului "incertitudini2008.", unde, spuneam, am descoperit ceva care mi-ar fi placut sa fac si eu, cita vreme fostii mei profesori au fost in viata. Nu am incercat, viata nu mi-a permis sa exprim dupa ani si ani recunostinta, sa le fac bucurii, asa cum povesteste doamna profesoara, sa-mi alatur glasul de vocile inconfundabile, inregistrate in mintea mea de copil, si zimbind, sa le spun multumesc, multumesc ca mi-ati oferit cu multa straduinta o educatie utila, care mi-a inlesnit viata. Cu regret ca nu m-am invrednicit sa ajung sa le multumesc dupa multi ani, ma gindesc sa urmez exemplul de fata, si cu mai putine cuvinte sa le adresez multumiri fostilor mei profesori pe care i-am respectat, i-am iubit, i-am indragit, i-am simtit aproape. Cit de aproape sintem in ginduri, in trairi, cu amintiri si emotii, cu simtaminte specifice virstei, dar mai ales copilariei! Trebuie sa remarc ca pe aceasta pagina semneaza cu emotii fiinte cu pregatire de profesori, de educatori, in sens mai larg, ai copiilor, ai elevilor indreptati sa asculte si sa invete din cunostintele profesorilor. Cum tot timpul am avut un repect deosebit pt. profesori inchei si-mi exprim o aleasa pretuire pentru dv. care ati sosit si mai popositi in acest spatiu virtual! Stelian Paiu (pastel -uneori)

    RăspundețiȘtergere
  6. Este o mare cinste pentru mine să vă vi inspirat în a concepe un elogiu adus tuturor dascălilor, cărora le datorăm ceea ce suntem!

    Cu alese mulțumiri!

    RăspundețiȘtergere