suntem cate un pic

 din  fiecare experienta traita; asta am simtit eu  la sfarsitul zilei, care, deja , inseamna ieri.

 Printr-o  fericita intamplare-  extraordinar este sa ai parte  de astfel de intamplari-cineva  mi-a  dat doua numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram ca  le voi mai  obtine vreodata,   faptul ca puteam suna undeva  urmand sa aflu  niste vesti mi-a creat niste emotii mari de tot.

Am inchis pentru o clipa ochii, si gandurile  au inceput sa alerge pe intortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit  prima ora de latina, nici intaia lectie de dirigentie, nici chiar  pe ultima nu am gasit-o stivuita undeva.

Am revazut  doar o silueta  imbracata adesea intr-un taior de stofa  neagra buclata, la care se asortau niste esarfe stravezii ( aveam sa aflam  mai apoi ca ca doamnei nostre diriginte ii murise mama) , un mers vioi si o privire buna, care ne invaluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar si atunci cand vreunul dintre noi- cati sa fi fost oare in  prima clasa de liceu, uite ca nu stiu, aflu sambata  daca va aduce  careva catalogul- incurca ablativul cu acuzativul, ca nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.

Diana Alexandrescu!

Pe toti ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o diriginta preocupata de tot si de toate, un intelectual  adevarat,o  profesoara exigenta, la al carei obiect  nimeni nu avea mai putin de 7, pentru ca nu puteai sa nu inveti.

 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii indaratnici  ca latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.

 Nu m-am intrebat atunci cati ani are doamna noastra..calculul l-am facut aseara..//

La capatul celalalt  al firului  este chiar intaia mea diriginta. 

Am redevenit liceana emotionata, cautand cuvinte potrivite..

- Sunt Diana, stai sa-mi trag sufletul, sa nu cad, ca tocmai  m-am intors de la spital..

Am rugat-o sa se aseze- uite vezi, abia acum plang de-a binelea-da  am rugat-o sa se aseza, pentru ca vreau sa-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine..

La 95 de ani, Doamna  pastreaza vioiciunea  vorbei, in tresariri de ~perioade~, cum ne invata in clasa.

-Ce bucurie imi aduci, draga mea, uite asta chiar ma face sa fiu mai puternica, mi-ar placea sa fiu printre voi, sa va imbratisez, copiii mei buni si frumosi!!../

Facea parte din ansamblul ~Perinita~.
 Aveam 15 ani , cand am aflat  la o lectie  de dirigentie cat de nemti sunt nemtii.
 Erau intr-un turneu. Au ajuns intr-o seara undeva, intr-o asezare rurala , pentru ai carei locuitori ansambulul urma sa prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scena..Seara, terenul era un camp.

Toata noaptea au lucrat oamenii, masinile, uneltele; parca aud  scrasnetul fierastraielor..
 Dimineata, in mijlocul campiei, aparusera , ca din pamant, un chiosc in care se vindeau racoritoare, bere  si inghetata, si,  decorata cu ghirlande  multicolore, o scena trainica , care a cunoscut  iuresul si  frumusetea dansurilor noastre populare, indelung aplaudate de  seriosii mesteri nemti..

Nu i-am povestit Doamnei  noastre cat de mult  a contat pentru mine  povestea nemteasca, nici despre picnicul din paduricea de la Titu-Targ, cand a venit de la Bucuresti cu  vesela intr-un cos, ca sa ne invete cum se asaza o masa frumoasa, pe care , tepos ca un arici, un mar isi suporta , delicat scobitorile,   nu i-am povestit.

Mi le-am spus in gand, multe ore dupa aceea..

Doamnei i-am sarutat in gand obrazul scaldat in lacrimile bucuriei si mana blanda,  pe care am simtit-o pe crestet!

Mi-am luat o scurta pauza, se facea  noapte, mai aveam un numar de telefon.

 Dintr-o rezerva a  spitalului Floreasca  mi-a raspuns vocea  de fumatoare inraita a  unei dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emotionata, cand i-am povestit despre prima olimpiada de literatura romana la care am participat , pregatita de dumneai, in clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am daruit toate  bucuriile mele de  profesoara!
 Toate gandurile mele bune de liceana, pentru care, in  cateva minute, timpul  s-a asternut cuminte  intr-o sala de clasa, mereu cu fata spre soare!

cum se inalta piramida pe nisip..

Din cand in cand, lumea oboseste asteptand sa-si duca, monoton, zilele si noptile..

Si firul se rupe..

A fost odata ca niciodata, a fost o printesa, fara rochie alba de mireasa..~ce rau imi pare ca n-am putut sa o salvez pe fetita~, zicea  trimisul  erou al Apusenilor.

 Intr-un corpusor secatuit  de puteri, un vis se zbate captiv.
Si brazii plangeau, franguindu-si trunchiurile, se ascunsera , cuminti, in colibele lor, ursii..

Iar printul, obosit si el, nu i-a  mai putut da nici macar un strop din suflarea lui..

Lacrimi de  gheata pe obraz impietrit..zbor catre stele..

Undeva, in munti, intr-o poiana viscolita, o cruce de lemn.

Salve, onoruri si neantul..

Prea scurt  popas pe pamant..

Lecţia de zbor
de  Nichita Stanescu

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor.
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor.
Şi acesta e timpul.
Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor.
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripilie altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

o sinceritate

   morală se dobândeşte prin contactul zilnic cu oameni oneşti.    John Amos Comenius

JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.//
Propus de pedagogul elveţian Robert Dottrens

Așa ar trebui să fie.
Ce s-a întâmplat astăzi într-o instituție  de învățământ  din capitală este o foarte dureroasă palmă lipăită pe obrazul  școlii românești.