”Quo vadis?”

  Tot ce  ne  înconjoară este parte din noi, cum noi  suntem în tot.

Cât de  bine  poate să ne fie, dacă nu învățăm nimic din lecția fără de cuvinte a Naturii?

   Plouă tot mai  rece în mai, vijelii  și inundații  bat peste  noi, mor oameni gonind ca nebunii cu mașinile lor luxoase, averi se tot strâng în conturi, ura  se revarsă în vorbe  până mai ieri  tăinuite,războaie strivesc vieți, așezări și holde.

 Doamne, cine și ce mai suntem noi, muritorii? 

p.s. citeam undeva că, la 29  mai1453,cădea Constantinopolul,simbol al culturii și al civilizației medievale...

cu fiecare clipă,

  alt început

Câteodată, răsăritul pare a fi copie răsturnată

a magicului apus.

Soarele își caută locul pe cărări mereu altele

sau privește nostalgic

urma răcoroasă a lunii.

Clipește des cerul,

se ascund care pe unde norii.

Raze firave, în evantai blând,

se adună în cerc de culori.

Fiecare zi este un alt început.

balul de majorat

  motto.

” Nu mai lăsați pinii să ascundă albastrul”

Alexandr Blok,

„Solveig„

La Filarmonica Pitești, o seară în care muzica s-a topit în poezie și dramă.

Eduard Grieg și Henrik Ibsen , pe aceeași scenă în

”Peer Gynt”.

Regia, Tiberiu Oprea,

dirijorul Orchestrei Filarmonicii Pitești

Artiștii:

Maia Morgenstern,

Tudor Istodor,

și soprana Ștefania Rădulescu- Dumitrache

și-au unit talentele într-un

elogiu adus Țării basmelor scandinave, Norvegia, prin splendida realizare a suitei ”Peer Gynt”, dedicată căutării adevărului, salvând sufletul de neuitare prin dragoste.

Tabloul serii a fost completat prin participarea corului”Novis”

Această fabuloasă poveste a fost regina serii care tocmai s-a încheiat.

Romantism și modernitate, esențe folclorice, căutare inițiatică, emoție, basm, real și fantezie, profunzime, intensitate sentimentală, toate într-un act creativ frumos, strălucitor, dedicat cunoașterii sufletului omenesc,pentru cultivarea spiritului .

Un spectacol grandios, în a cărui realizare absolut toți componenții , sub bagheta vrăjită a lui Tiberiu Oprea, au reunit două creații într-un tot.

Arta care vindecă, limpezește conștiințe, trăiri!

Felicitări tuturor!

p.s. Simt că trebuie să spun asta, chiar dacă, fiind ceva absolut personal, nu te interesează.

”Peer Gynt„, în ce mă privește, are o valoare absolut extraordinară!

Cred că eram în clasa a II-a, era iarnă, spre seară.

Vecinii noștri, moș Nicolae și tușa Dumitra,nutreau pentru mine un sentiment puternic. poate și pentru că nu aveau copii.

Apropierea lor pentru mine a rămas constantă, chiar și după ce au infiat pe cineva.

În sat, nu se auzea, încă, despre ”lumină elecrică”.

Moș Nicolae avea un frate la București, de la care adusese o cutiuță maronie, cu un cerc decupat la mijloc.

Era un aparat de radio cu tranzistori.

În seara aceea, m-au chemat la ei.

Am ascultat ”Teatru radiofonic:Peer Gynt„.

În camera lor,mirosind a gutui, pe plita încinsă, clipocea , într-un tuci, mămăliguța. Eu ascultam, fără să mă fi dezlipit de cutiuța magică..

Nu știu cât am priceput atunci, poate că puțin. În sufletul meu de copil a înmugurit ceva, ca un dor tainic!

Săptămână de săptămână, până când tata a cumpărat aparat de radio, mă chemau la ei să mă bucur de cutiuța aceea vrăjită!

În liceu, după ce am citit opera, aveam să înțeleg mult.

Au trecut anii, vecinii mei nu mai sunt de multă, multă vreme... În suflet, le păstrez o amintire duioasă”. În casa lor, mi-am deschis mintea către lumina ce vine din minte și se așază in suflet!

În seara asta frumoasă, am lăcrimat, cu gândul la o iarnă cuminte, la povestea norvegiană, la lumina care se adună în fiecare!

”Nu știu cine a inventat pantofii cu tocuri înalte,

  dar femeile îi datorează mult.!”

MM.

Gândurile mele prilejuite de imaginea fabricii ”Guban„ s-au adunat în

Povești pentru prieteni.

De la firma ”Guban”, am cumpărat, de multe ori, pantofii cei mai eleganți,pe care i- am purtat!

Pentru mine, era o sărbătoare să-i știu ai mei.

În anii din apropierea lui ' 89, deveniseră un prea mare lux; pentru asta, am avut nevoie de "pile".

Găsisem o vânzătoare amabilă( era mama unui fost elev), care mă anunța când primeau pantofi Guban.

Într- o iarnă,urma să mergem la nunta verișoarei mele, la București.

Am anunțat-o pe doamna amabilă,cu câteva luni înainte de eveniment.

Era tot mai dificil să mi- i rețină; în fața magazinului" Beni " era atunci un părculet. Ningea apăsat, ea mi-a dat cutia; am probat pantofii pe o alee dosnică.

Antilopă gri, baretă ”petrecută„, o minunăție!

Ca o paranteză, pentru cine a trăit în acei ani, poate că-și amintește, ca și pentru cei ce erau copii în acele vremuri , petrecerile nu puteau depăși,nicicum, miezul nopții, iar restaurantele nu aveau perdele.

Când spun " Guban". mă emoționez, pentru că mă gândesc la adevărata eleganță.

La una dintre cele mai profunde bucurii ale mele!

gânduri pe cerul vieții

povești reale pentru prieteni

Purtăm în noi sute / mii de răsărituri și tot atâtea apusuri de soare.

Poate că ar trebui să ne gândim mai des câte ne-au rămas în suflete.

Am aici două imagini- mi le-a adus în față fb.

Prima dintre ele, din amfiteatrul facultății noastre, nu este romantică, este doar un elogiu adus prieteniei și bunei colegialități: Petrică, Petre

Nicolescu, a fost colegul meu de bancă și al Marilenei Săpunaru, mai apoi Barceanu, în toți anii de facultate.

Ajunși la vârsta pensionării ( ufff!deloc nu-mi place vorba asta), am mers să revedem locul formării noastre ca profesori. Ne-am amintit multe întâmplări, de toate felurile.

Mulți dintre foștii colegi de facultate vor fi notând poeme printre nori și printre aștri.

Cea de-a doua imagine este din penultima clasă de liceu- era toamnă, o pauză scurtă, în câmp- practică agricolă se numea acțiunea noastră- aripi ne creșteau din suflete și din umeri, nu aveam vreme să ne gândim la primejdii, chiar dacă ele vor fi existat.

Opt dintre foștii colegi nu mai sunt, nici domnul profesor Rozner, care ne însoțea, nu mai este.

Unii aveau simțul umorului, Pufu, draga mea fostă colegă de bancă, pe care nu am revăzut-o niciodată de la bacaureat, ținea în buzunarul sarafanului o oglinjoară fermecată - costa doi lei, avea două fețe,Mioara Stoica, viitoare profesoară de biologie, avea pistrui foarte simpatici, Romiță , tehnicianul de mai apoi, era blajin, Dante s-a făcut arhitect, dar și-a încheiat tragic socotelile cu viața.

Cu simpaticul Cărăușu C Dumitru, tehnician și el ,am făcut naveta vreo două luni, cu bicicletele, Carmen, economista, îl amenința, în pauze, pe ”babacu ” că vine cu ” tăucu„...

Doamne, cum au zburat anii...

Iată-ne astăzi, câți mai suntem, bunici sfătoși cu nepoți mari și mici, aflați la o răspântie.

Lor le suntem datori, așa cum datori le suntem părinților și profesorilor noștri!

”Când patima nedreaptă se alină..”

Nu fac politică, nu aș putea  spune exact care sunt motivele.

 Ascult, văd, citesc, gândesc. 

 Grație meseriei, am  muncit mult cu copiii și i-am ascultat, de multe ori, pe părinții lor.

La școală, foștii mei elevi  învățau despre Vasile  Voiculescu, poet/ medic fără de  arginți, care a scris nu doar ”Ultimele sonete închipuite ale lui ale lui Shakespeare”, ci  a  lansat îndemnuri limpezi către „Munca atotbiruitoare„ ( poți să râzi, poți să ignori, e treaba ta). 

Mai deschid o paranteză:deunăzi, m-am întâlnit  cu mama unei foste eleve din ultima mea promoție. Doamna muncește 8 ore zilnic,  face cumpărături, gătește și-și găsește timp să scoată nepoțelul la plimbare.

 Știi ce mi-a spus? ”  Doamna dirigintă, mă îngrozesc tinerii ăștia,vor să fac bani oricum, cât mai repede, dacă se poate fără muncă”.

Înțelegi cum vine asta?

Grav, foarte  grav.

 De unde au învățat ” o astfel de „tehnică”?

 Eu pot deduce doar...  

Uită-te în jur: câtă agresivitate în tot. Dacă ai depășit  60 de ani, categoric ești  babă/ moș/tataie,  te caută moartea pe acasă...   cînd cobori  pe scara  blocului- ce sărut mâna, bună  ziua, aș!   mai degrabă te-ar răsturna. 

  În comerț, nu se rușinează  să-ți dea legume ofilite, fructe expirate., că  s-au mărit pensiile, pentru a  căror  plată muncesc ei;ambalaje  de  suc/  ciocolată/ țigări aruncate la doi pași de coșul pentru gunoi.

Să zicem că există și  lume decentă, pentru că există!

Ea, lumea asta  cu principii, onoare,grijă, compasiune, înțelegere, are o foarte mare responsabilitate.

   Trebuie să  lupte pentru viața ei apărându-se de vrajbă, dar să și facă, atent,educație celuilalt segment cetățenesc.

Ne aflăm într-o perioadă foarte dificilă. 

 Generații anterioare  nouă au traversat  vremuri, poate, și mai grele.

   Au  răzbit.

   Ne trebuie, cred, demnitate, forță, curaj și multă muncă!

Luna mai  este luna florilor.

 Florile, prin ele însele, exprimă biruința!💖

”Când îți merge rău, ține capul sus!”

„O mască dați-mi! Mască peste mască!
De-acuma ochii răi n-au să-mi cunoască
Metehnele, și masca va roși
În locul meu”.

W Shakespeare.

Cât suntem (de) adevărați/cât suntem actori?
Că actorii sunt oameni,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent. Și memorie.Și încă mult mai mult-acel ceva, care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să îți asumi nu știu câte categorii de personalitate, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată în adâncurile ei.

Poate că și noi, oamenii obișnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiași zile, alții; în funcție de conjuncturi, de semenii pe care îi întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea ca împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele și tot așa.
O fi, cine mai știe?

Jucăm roluri, unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimăm, suntem regizori fără specializare, actori pe o scenă cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, primim de la viață  ce vrea ea.

După  trei seri de întâmplări, în care  cei care  vor să ocupe  fotoliul de la 

Cotroceni(actori cu sau fără pregătire, cineva a folosit  Credința  până la blasfemie), în fața unor săli pline  din palatul Cotroceni și a  noastră, cei  din fotoliile de acasă,  concentrați/ atenți/ încrezători/revoltați/ scârbiți/ rușinați,eu  mă  întorc la spusele  Suveranului Pontif, Papa Francisc, din cartea  Lui, ”Speră”, pe care o citesc:

„Ura, dezbinarea și răzbunarea nu fac decât să ne otrăvească speranța și ne răpesc tot ceea ce am  vrea să apărăm, ceea ce iubim„.