vineri, 29 august 2025
ce frumoasă, în tăcerea ei!
miercuri, 27 august 2025
Copilul de astăzi, adultul de mâine
Când eram eu elevă de liceu, domnul Nasta,profesorul de „socialism științific„, fie-i țărâna ușoară, ne spunea că socialismul/comunist( cumva) ar face ca lumea să fie egală. Utopie.
Nu mai spun nimic pe tema asta.
Nici despre greva care ar amâna începerea școlilor.
Mă întreb și eu ca omul: cum naiba s-a ajuns ca o fetiță, care abia învață să se ferească de biciclete, să-și dorească să-l caute pe prințul cu mulți bani, la hotel?
Sunt revoltată pe toți adulții ăștia cu microfon în mână, care,adesea, prin nepricepere, sluțesc suflete.
Am mai văzut pe ici, pe colo, copile extrem de sărace, murdare și, poate, bolnave, dar, cu unghiile vopsite, oribil, bineînțeles.
Pe la concerte deschise, vezi scălâmbăindu-se în fața scenei fetițe, în prezența mamelor sau a bunicuțelor, mândre foc de ale lor odrasle.
Adulții poartă vina.
Ei strivesc copilăria și,odată cu ea, viitorul.
De asta îi admir pe japonezi.
duminică, 24 august 2025
de parcă ar fi azi...
...duminică intr-o amiază de vară, zăvoiul, Argeșul șușotind, poteca șerpuind grăbită printre lanuri, mirosul inconfundabil al câmpului, eu, tânără mămică,trăiau părinții mei, acasă în toată curtea se răspândise aroma plăcintei cu brânză, neobositele mâini arse de soare ale mamei, zâmbetul albastru al ochilor tatei...Viața părea blândă.

" Nu sunt pregătită să renunț la tot ce se poate scrie intr- un jurnal ",
"Anii", Annie Ernaux.
(carte primită online de la un prieten,)

vineri, 22 august 2025
lumea din spatele aparatului foto
marți, 19 august 2025
seceta le-a ucis noblețea
Într-o zi,unul dintre ei, cel tânăr,s-a schimbat la față.
Singuratici, uscați de tristețe, cei doi foști falnici cavaleri își țin de urât în zile secetoase, în nopți fierbinți.
Doar timpul își ticăie clipa...
duminică, 17 august 2025
„omul să fie mulțumit
cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.„Moara cu noroc”,
18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac/17 august 1925 , Panciu, Putna, România, romancier, nuvelist, mare pedagog, mi-aș permite să zic, deși, astăzi lumea l-a uitat.
Sau nu mai ia deloc în seamă povețele, pentru că ar fi demodate demodate, vor fi zicând unii.
Nu oricum.
înlocuit cu niște pliculețe roșii, aducătoare de liniște și de echilibru.
„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
destine,obidă,câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie și măcar numai câte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâine.
Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gânduri și începe în cele din urmă să plângă.”
marți, 12 august 2025
din borangicul gândurilor bune
povești adevărate pentru prieteni.
Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului „Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo
spaimă, lumea.
N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea. Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani, amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală,m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.
Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.
Și cu el, chemarea tainică a borangicului.
Cu dorul la anii aceia încărcați de o frumusețe greu de înțeles astăzi, pentru unii, ii cumpăr mezinei dintre nepoți rochițe cu plătcuță sau prinse în cordon mângâietor.
Se continuă, în sufletul meu, acel strop de tandrețe pentru rochița ca de bal!
luni, 11 august 2025
clipa are multe chei
povești adevărate pentru prieteni
Se întâmpla în 2003.povești
Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.
Italia. Pompei figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit.
Case, străzi, ateliere, prăvălii. Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.//
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.
Vulcanii!
În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar cu un fel de magie.
Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul.
Pământul își continuă mișcarea.
duminică, 10 august 2025
cântecul departelui -aproape
Ce nume! o mie de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi mPe prundișurile
Insulelor trandafirii,
Mereu nesupusă,
Mereu sălbatică,
Cu gleznele-i
Atât de alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează lumea-ntreagă...„
Sunt niște ani de când am citit cartea, ceva, ceva a mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat între năvalnica, pustiitoarea dragoste și statornicia prieteniei.
Ceva care trimite la eterna întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la Brăila!
Am deschis cartea la întâmplare:
„cum poate fi realizată pacea între bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina 419)
vineri, 8 august 2025
dacă este ziua lor, să povestim despre pisicuțe!
Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni. Sau verzi, rareori îi văd, că șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e..Mai sunt încă două.
Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme.Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină.
Și un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.
Într-o vară, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai mondenă pisică din câte știu.
Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele.
Sau , poate că greșesc, o interesa altceva.
Într-o altă seară, într-o altă vară, mă întorceam de la teatru, pe la zece .
Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp.
Ea, sigură.
Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți.
Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă.
Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut.
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău.
Doar că am pierdut-o pe străina din alee..
o fi anunțând oaspeți?
Din când in când, își face apariția tiptil in vreunul dintre arborii care cresc in fata ferestrei mele.
Poartă același costum elegant, în alb și negru. Cine știe când îl curăță; oricum pare mereu nou.
Sare de pe o creangă pe alta, fără zgomot, chiar cochet, as zice. Îi plac semințele, pe care le culege lovind tacticos cu ciocul ei multifuncțional.
La țară, o surată a ei - nu prea delicată - hoață cu experiență, într- o zi, se străduia să șterpelească o linguriță pe care o uitasem pe masa din fața casei .Nu i- a ieșit figura.

Interesantă ființă!
O știi, da?

luni, 4 august 2025
”Viața fiecărui om este un basm
scris cu degetele lui Dumnezeu.”
Adunate în cerc, sprijinite pe niște piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul nostru cel mai drag în acea vacanță de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste.
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris mare, ilustrate în alb/negru!
Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele noi ale împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de poveste ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului vrăjitor.
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul privea îngăduitor lumea în mersul ei grăbit, danezii pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
Acea figura tragică, trimisă pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea urâtă.„
Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!
Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!
sâmbătă, 2 august 2025
fântâna de cuvinte
În dimineața asta, ușor răcoroasă, ca o inrourată grădină, recitesc scrisori.Redescopăr lumea mea frumoasă,cu întrebări, chiar și cu răspunsuri,eu- aceeași, dar alta- idile, poeme, promisiuni, căutări, părinții, anotimpuri în neobosita lor rotire.
Știi ceva?
Sunt bogată!

p.s.
păstrezi scrisori?