vineri, 29 august 2025

ce frumoasă, în tăcerea ei!

O simt  și o ador, pentru că aflu poezia nerostită a celor câteva petale albe, asemenea unor degete transparente, care se deschid treptat.

miercuri, 27 august 2025

Copilul de astăzi, adultul de mâine

Calendaristic, vara  ar fi pe sfârșite, vine toamna  și, odată  cu  parfumul ei de  respectabilă doamnă,  ar trebui să înceapă școala.
Nu știu cum o mai fi în satul meu cuprins între Argeș și Neajlov...mi-e dor de  toamnele însorite, când, în ghiozdanul  nou, se aliniau manuale îmbrăcate grijuliu în hârtie albastră, fiecare cu eticheta atent lipită.
Erau lipsuri, dar se compensau într-un fel anume; poate  că de aceea, mereu am iubit școala, poate că de aceea  îmi voi iubi toată viața meseria pe care  am ales-o, mai întâi, cu sufletul!
Într-o zi, am ascultat la radio cum o reporteriță discuta cu niște fetițe de  5/6/7 ani despre prinți.
 Subiectul pare să fie unul de rămânere într-o lume incertă .
-Unde  găsim noi niște prinți? întreabă  doamna cu microfonul.
- La hotel, vine răspunsul din partea intervievatei  căreia i se schimbă, poate, primii dinți.
-Da? și cum ar trebui să fie prințul( întrebarea se adresează uneia dintre colegele  de joacă)?
-  Să  aibă pantaloni, niște pantofi frumoși.Și șosete.
-Să fie blond sau brunet?
- Blond. Și cu mulți, mulți bani, completează  alte două  personaje care, peste  câteva săptămâni, vor merge, probabil, în clasa pregătitoare.
Cum ar trebui  să arate  lumea perfectă?


Când eram eu elevă de liceu, domnul Nasta,profesorul de „socialism științific„, fie-i țărâna ușoară, ne spunea că socialismul/comunist( cumva) ar face ca lumea să fie egală. Utopie.
Nu mai spun nimic pe tema asta.

Nici despre greva  care ar amâna începerea școlilor.


Mă întreb și eu ca omul: cum naiba s-a ajuns ca o fetiță, care abia învață să se ferească de biciclete, să-și dorească să-l caute pe prințul cu mulți bani, la hotel?
Sunt revoltată  pe toți adulții ăștia cu microfon în mână, care,adesea, prin nepricepere, sluțesc suflete.

   Am mai văzut pe ici, pe colo, copile extrem de sărace, murdare și, poate, bolnave, dar, cu unghiile vopsite, oribil, bineînțeles.
Pe la concerte deschise, vezi scălâmbăindu-se în fața scenei fetițe, în prezența mamelor sau a bunicuțelor, mândre foc de ale lor odrasle.
Adulții poartă vina.
Ei strivesc copilăria și,odată cu ea, viitorul.

De asta îi admir pe japonezi.  

Îmi zic  așa, nu  doar pentru mine că, n-ar fi rău  să luăm aminte la cum procedează  ei.

1. Din clasa întâi, până într-a șasea, se predă o materie ”drumul despre bunul simț", în care elevii învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!
2. Nu rămâne niciun elev repetent din clasa întâi până la clasa a șaptea, fiindcă scopul înseamnă  educația și implantarea principiilor și nicidecum învățarea și stocarea  informațiilor!
3. Japonezii, cu toate că sunt considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă sau dădace pentru creșterea copiilor, părinții sunt primii răspunzători de educația copiilor!
4. Elevii japonezii, zilnic,timp de 15 minute, fac curat în școlile unde învață, împreună cu educatorii/învățătorii și profesorii lor, lucru care a determinat apariția unei generații modeste și atente la fenomenul :curățenie și igienă!!
5. Fiecare elev japonez are tot timpul la el periuța de dinți și își spală dinții după ce mănâncă; în acest mod, învață de mic cum să  se păstreze igienic!
6. Profesorii iau masa cu 30 de minute înaintea elevilor, ca să fie siguri că mâncarea este bună și nu este alterată- elevul este considerat viitorul țării. El trebuie să fie  protejat!!
7. În Japonia, gunoierul  este cunoscut sub numele de ”inginer sanitar”, are un salariu de 5000. până la 8000$. Pentru a ocupa acest post, candidatul trebuie să treacă proba scrisă și orala!
8. Este interzisă utilizarea mobilului în trenuri, restaurante și locurile publice cu spații închise; mobilul trebuie setat pe modul”bun simț”care,la ei, este foarte important!
9. Dacă te duci la un restaurant cu bufet suedez, vei vedea ca fiecare pune în farfuria lui, atât cât îi trebuie, ei nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!
 Citeam undeva  că prin cultură ar trebui să înțelegem, printre altele, aflarea, mai mult  sau mai  puțin conștientă, a esenței lucrurilor. 

duminică, 24 august 2025

de parcă ar fi azi...

 


...duminică intr-o amiază de vară, zăvoiul, Argeșul șușotind, poteca șerpuind grăbită printre lanuri, mirosul inconfundabil al câmpului, eu, tânără mămică,trăiau părinții mei, acasă în toată curtea se răspândise aroma plăcintei cu brânză, neobositele mâini arse  de soare ale mamei, zâmbetul albastru al ochilor tatei...

Viața părea blândă. ❤️

" Nu sunt pregătită să renunț la tot ce se poate scrie intr- un jurnal ",
"Anii", Annie Ernaux.
(carte primită online de la un prieten,)😘

vineri, 22 august 2025

lumea din spatele aparatului foto



marți, 19 august 2025

seceta le-a ucis noblețea


În armură deasă, strălucind în atingeri de șoapte, s-au  trezit unul lângă altul.

 De cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, chiar și iarna,  gătiți ca niște moși  cu sarici și cușme, străjuiesc aleea. De  mulți ani.
  Înalți, frunzoși, zvelți își freamătau  până  mai ieri miile de brațe într-un dans ușor, urmându-și  muzica  interioară,în tonuri vii, de verde proaspăt.
Într-o zi,unul dintre ei, cel  tânăr,s-a schimbat la față.
Discret, s-a închis în umbrele gălbui ale înserării.Peste o săptămână, puterile i-au slăbit de tot.
Îmbătrânit peste  noapte, bolnav, cu brațe obosite, și-a strâns galbenul sub pleoape.
După o vreme, trist și el, fratele mai mare, cuprins de  griji și de boala secetei, a renunțat  la eleganță.Și-a pierdut  și parfumul.
Arborii vecini  își leagănă mai departe crengile în bătaia ușoară a vântului.Își uită repede vecinii. 
Ca și oamenii.
Gureșe, în zvon de mișcătoare răsuciri, în zborul  lor mereu grăbit ,doar  coțofenele îl vizitează, căutându-și, printre ace, hrana.
Alte păsări,uituce și zglobii, se ascund în  locuri vii.
Singuratici, uscați de tristețe, cei doi  foști falnici cavaleri își țin  de urât în zile secetoase, în nopți fierbinți.
Ai zice că lacrimi  cuminți se ascund în orbitele lor goale.
Doar timpul  își ticăie clipa...

duminică, 17 august 2025

„omul să fie mulțumit


  cu sărăcia sa, căcidacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit.„
Moara cu  noroc”,

 Ioan Slavici, 

18 ianuarie 1848, Șiria, Imperiul Austriac/17 august 1925 , Panciu, Putna, România, romancier, nuvelist,  mare pedagog, mi-aș permite  să zic, deși, astăzi  lumea  l-a uitat. 

 Sau nu mai ia deloc în seamă povețele, pentru că ar fi demodate demodate, vor fi  zicând unii.


Cred  că am citit romanul ”Mara”în prima vacanță de liceană,îmi plăcea truda  femeii neînvinse, ceva solid, o viață bărbătească, un fel robust de a  învinge. 
Nu oricum.
 Și copiii ei”sărăcuții mamei„,Persida și Trică, nespălați și obraznici, dar rumeni și frumoși „tot n-are nimeni copii ca mine!„
Târziu, mi-am dat seama că  mie nu mi-a plăcut  doar  romanul ca scriere, am preluat ceva  din experiența  femeii, ”ciorăpeii”, pe care, într-un moment  esențial al vieții, i-am

înlocuit  cu niște pliculețe  roșii, aducătoare  de liniște și de echilibru.
Astăzi,cu ochii minții și ai sufletului, am revăzut podul  Marei, o părticică din lumea  ei, o părticică   de povești  pline de miez, de învățătură, pentru că acesta este   Ioan Slavici.
  Nu știu dacă părți din operele lui  mai sunt prin manuale școlare...
 Eu, dacă aș  putea, i-aș reda  locul pe care îl merită!
”Popa  Tanda”, „Moara  cu noroc”, Scormon„”Pădureanca”...
 Când  mă  gândesc la  Slavici, revăd cel mai autentic personaj feminin românesc,dintr-o  lume obiectivă.
Este eternul amestec  alb/negru, din care se compun toate.

„În fiecare marți dimineața, Mara își lua copiii și coșurile pline și ieșea în piața de pe țărmul drept al Mureșului.Joi dimineața trecea Mureșul și ieșea în piața pe țărmul stâng al acestuia.Vineri noaptea pleca la Arad pentru ca s-o prindă sâmbăta dimineața acolo deoarece „lumea se aduna din șaptă ținuturi”.Mara se întorcea acasă numai în zilele de Sfânta Maria.„
Un târg, Radna, de  lângă Lipova, aproape  de Arad,niște
destine,obidă,câștig,dragoste,orgolii,religii,zbucium,încleștări, inițiere,asprimi de tot felul,luptă și patimi, iertare și moarte.
Persida,Națl, Trică,Hubăr .
O lume.
Și Mara!
„Apoi, după ce a mai băut și o ulcică de apă bună, ea scoate săculețul, ca să facă socoteala. Niciodată însă ea n-o face numai pentru ziua trecută, ci pentru toată viața. Scăzând dobânda din capete, ea pune la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiul patului și aduce cei trei ciorapi: unul pentru zilele de bătrânețe și pentru înmormântare, altul pentru Persida și al treilea pentru Trică.
Nu e chip să treacă zi fără ca ea să pună fie și măcar numai câte un creițar în fiecare din cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumută pentru ziua de mâine.
Când poate să pună florinul, ea-l sărută, apoi rămâne așa, singură, cu banii întinși pe masă, stă pe gânduri și începe în cele din urmă să plângă.”

Cu  Mara, o lume  a fost  parcă ștearsă din minți și din suflete, păstrată doar  de cei care  nu uită niciodată  de unde au plecat și nici  lecturile care le-au luminat drumul.
Nu poți uita că  Mara  „nu-ți iese niciodată cu gol în cale; vinde ce poate și cumpără ce găsește; duce  de la  Radna ceea ce nu găsești la Lipova ori la Arad, și aduce de la Arad ceea ce  nu găsești  la Radna ori la Lipova.” 

marți, 12 august 2025

din borangicul gândurilor bune



povești adevărate pentru prieteni.
Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului „Primim gogoși de mătase„, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo
spaimă, lumea.

N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea. Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.

Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani, amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală,m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon.
Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet.
Și cu el, chemarea tainică a borangicului.
Cu dorul  la anii aceia  încărcați de o  frumusețe greu de  înțeles astăzi, pentru  unii, ii cumpăr mezinei  dintre nepoți rochițe  cu plătcuță  sau prinse în cordon mângâietor.
Se  continuă, în sufletul meu, acel strop  de  tandrețe pentru rochița  ca de bal!

luni, 11 august 2025

clipa are multe chei


povești adevărate pentru prieteni

Se întâmpla în 2003.povești

Aveam un aparat de fotografiat vechi, rusesc. Abia știam să-l folosesc. Era prima mea excursie după 1989.

Italia. Pompei figura pe listă, în ultima parte a șederii în peninsulă .

La intrare este un rodiu cu o coroana împărătească împletită. O mâna invizibilă a împodobit-o cu mii de fructe. L-am văzut abia la ieșire,acum, trebuie să fi ajuns gigant.
Stă de veghe, martor al curgerii vieții, mereu într-un unic, nerepetabil sens.
I-am furat o frunză, o păstrez  undeva, printre fel și fel de  nimicuri dragi.Sub un soare dogorâtor am bătut  cu piciorul, într-o jumătate de zi, toate cărările fostului prosper oraș.O lume carbonizată scoasa la suprafață, întâmplător, după milenii de întrebări.
Pompeiul de piatră și de nisip, Pompeiul de iarbă țâșnind de unde nici nu te aștepți nu doar te uimește,te înspăimântă.Acolo, printre ziduri pârjolite  de  foc, tufe de  trandafiri sălbatici cățărați pe după pietre, toate vorbesc. Totul, absolut totul, este efemer.  Se spune că atunci când Vezuviul a scos pe nări foc, zguduind lumea, topind totul în cale, cu lava lui  fiartă, teatrul era plin. Romanii se distrau.
M-am oprit pe o piatră din amfiteatru. Am închis ochii, încercând să-mi imaginez clipa. N-am reușit. 
 Case, străzi, ateliere, prăvălii.  Pe un perete, cineva a scrijelit‘camera de plăceri„, un pat, un cămin de sobă,o lampă.,
trupuri carbonizate, urme firave ale unei alte lumi.
 Printre ele, flori și arbuști.
Oamenii uită, este legea firii.//
Două zile mai târziu, într-o dimineață albastră, am ajuns la Capri.
Fața în față două lumi:lux, grandoare, plăceri, paradisul terestru al insulei. În  mijlocul mării, mereu  amenințător, el, Vezuviul, titan stăpân peste ape .

Doi ani mai târziu, am ajuns în Grecia, o săptămîna în Creta. Am vizitat grotele de la Matala, apoi Santorini. Pe o bucată desprinsă din ea, se afla Kameni, care de-a lungul vremii a erupt de multe ori. Chiar și despre Santorini se spune că ar fi apărut dintr-un crater. Undeva, în spate, muntele vulcanic își profilează amenințătoare  statură de colos.
Plaja neagră de la Kamara este o amintire întunecată.

Vulcanii!
  În clasa a IX-a, lecțiile de geografică fizică ale domnișoarei Lupescu erau povesti cu multe necunoscute. Încercam să văd cu ochii minții ascunzișurile pământului:Orizaba. Popokatepetl și câte alte nume, fără să le asociez cu teama, poate doar  cu un fel de magie.
Au trecut anii. Ne fură vraja mării. Și albastrul nesfârșit al cerului. Și atâtea frumuseți ale Terrei.
 Timpul șterge spaimele. Sau doar le acoperă.
În adâncuri, clocotește focul. 
Pământul își continuă mișcarea.
Omul?
  Cu ale lui...

duminică, 10 august 2025

cântecul departelui -aproape


De ziua  celui mai drag dintre  vagabonzi, îți fac un dar, o recomandare: citește  sau recitește „Neranțula”.
Sau, dacă ai vreme, du-te la  Brăila  și vezi locurile, ascultă foșnetul lanului de porumb din  spatele  „Casei memoriale Panait  Istrati„.
10 august 1884/ 16 aprilie 1935.
O să-ți vină în minte toată drama din ” Ciulinii Bărăganului”.
Și 
„ Neranțula„.
Ce nume! o mie  de clopoței sau de flori, într-o sălbatică simfonie!
„Ea va trăi mPe prundișurile 
Insulelor trandafirii,

Mereu nesupusă,


Mereu sălbatică,

Cu gleznele-i
Atât de  alb-strălucitoare,
Încât vederea lor
Trece ca un fulger pe deasupra mării
Și luminează  lumea-ntreagă...„
  Sunt niște ani de când am citit cartea, ceva, ceva a  mai rămas undeva, într-un colțișor de suflet, o poveste de iubire, un pod suspendat  între  năvalnica, pustiitoarea dragoste și  statornicia  prieteniei. 
Ceva  care trimite la eterna  întrebare despre viață:permite ea, iubirea, tulburătoare și  amară, cel mai adesea, să facă loc și pentru prietenie?
O mie și una de nopți, la  Brăila!
  Am deschis  cartea la întâmplare:
„cum poate fi  realizată  pacea  între  bărbat și femeie? Cum să înfăptuim fericirea deplină?„ ( pagina  419)
https://incertitudini2008.blogspot.com/2013/08/vagabondul.html

vineri, 8 august 2025

dacă este ziua lor, să povestim despre pisicuțe!

Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni. Sau verzi, rareori îi văd, că șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e..

Mai sunt încă două.


Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme.Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină.
Și un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.
Într-o vară, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai mondenă pisică din câte știu.
Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele.
Sau , poate că greșesc, o interesa altceva.
Într-o altă seară, într-o altă vară,  mă întorceam de la teatru, pe la zece .
Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp.

Ea, sigură.
Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți.
Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă.
Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut.
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău.
Doar că am pierdut-o pe străina din alee..

o fi anunțând oaspeți?

 Din când in când, își face apariția tiptil in vreunul dintre arborii care cresc in fata ferestrei mele.

Poartă același costum elegant, în alb și negru. Cine știe când îl curăță; oricum pare mereu nou.
😘
Sare de pe o creangă pe alta, fără zgomot, chiar cochet, as zice. Îi plac semințele, pe care le culege lovind tacticos cu ciocul ei multifuncțional.
La țară, o surată a ei - nu prea delicată - hoață cu experiență, într- o zi, se străduia să șterpelească o linguriță pe care o uitasem pe masa din fața casei .Nu i- a ieșit figura.🤣
Interesantă ființă!
O știi, da?😘


luni, 4 august 2025

”Viața fiecărui om este un basm

  scris cu  degetele lui Dumnezeu.”


Hans Christian Andersen, 2 aprilie 1805/ 4august 1875.

Parcă nu pot lăsa   ziua asta să fugă, fără un  gând  pentru  inegalabilul povestitor, o ființă nefericită, care  a  făcut fericiți  mii de copii.

Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.
Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.
Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 
Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!
”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...
Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//
 În urmă cu câțiva ani, într-o primăvară, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor. 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figura tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„

Vezi cum este lumea asta rostuită? el, un copil nefericit, mult prea trist, apoi, un adult neîmplinit ca om, a adus și aduce bucurii nemărginite miilor de suflete!!
Îl priveam acolo, scrutând, într-un fel lumea, care nu i-a adus fericire, dar căreia el i s-a dăruit total. Am recit câteva basme, câtă imaginație, ce construcții de lumi paralele!!
Genial!
„La început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune  mamei sale. 
Și a devenit!
p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea   poveștilor?

sâmbătă, 2 august 2025

fântâna de cuvinte


 În dimineața asta, ușor răcoroasă, ca o  inrourată grădină, recitesc scrisori.

Redescopăr lumea mea frumoasă,cu întrebări, chiar și cu răspunsuri,eu- aceeași, dar alta- idile, poeme, promisiuni, căutări, părinții, anotimpuri în neobosita lor rotire.
Știi ceva?
Sunt bogată!❤️
p.s.
păstrezi scrisori?