departe, dar mereu aproape cu sufletul

 povești adevărate pentru prieteni.

În satele de câmpie, în primii ani  de după

colectivizarea  forțată a proprietății  țărănești, urmașa ”întovărășirii”,  sursa  de trai a  gospodarilor deposedați de pământuri, de  animale  și de unelte agricole, era  cultura tutunului.

  Mă întreb:câți neobosiți fumători vor fi știind câtă migală înseamnă  cultura  acestei plante?

De cu primăvară, semințe mici, negre se semănau pe răzoare  foarte atent pregătite, îngrășate  natural.     

Omul și familia lui își doreau o  primăvară lipsită de  vânturi și brumă, pentru ca semințele să încolțească și să crească  sănătoase.

  Răzorul se uda zilnic.

  Ce bucurie,când plăntuțele creșteau viguroase!

Se piguleau, în parte, cu mare atenție, și se plantau în câmp, pe loturi  bine îngrijite și ele.;niciun bulgăraș, nicio buruiană.

Îmi vin în minte  niște nopți dintr-o vară-  nu mai știu dacă erau multe sau puține .

Somnoroasă, tolănită în jilț de norișori, luna se uită în jos  prin ochelarii ei  fără lentilă.

Au trecut doar trei ore după miezul nopții.Treziți și ei în cântec de cocoși, câțiva câini își încearcă hămăitul răgușit. Satul freamătă. De prin curți,mogâldețe în grup ies în ulițe.

Femei de toate vârstele, copii mai  măricei, toitani, cum le zicea maica Fănica, își freacă ochii peste care au aruncat în grabă un pumn de apă rece din fântână. De voie de nevoie, se adaugă grupului. O vreme, până la capătul satului, merg  laolaltă, apoi, puțini câte puțini se îndreaptă către loturile lor.

 Se culege tutunul.Pe rouă. 
Frunzele mari, coapte trosnesc sub  degetele grăbite.Munca se împarte:culegătorii așază frunzele în teancuri potrivit de mari printre rândurile care au fost prășite de câteva ori. Cineva  face pachete mai mari, vine altcineva și  pune frunză lângă frunză, la capătul locului. În cleată.

Câmpul este un furnicar. Undeva, în zăvoi, păsările își încep și ele zarva, se îngână ziua  cu noaptea, lucrătorii zoresc, nu trebuie să-i apuce  răsăritul soarelui  cu tutunul copt pe fir, nici printre rânduri.

 Smoala de pe frunze se adună în cocoloașe negre, se lipește de mâini, de haine, în păr.

Să fi trecut  vreo vreo patru ceasuri de muncă. Se aud primele căruțe. Ordonat, frunzele de tutun se stivuiesc în rânduri, acasă, aceleași mâini îndemânatice  îl vor rândui la umbră, pentru înșirat.

Se cam sare peste micul dejun. Pregătit de cu seară, prânzul  se încheie cu porumb fiert, și,dacă cineva are timp, coace  câte unul pentru fiecare.

La înșirat, participă multă lume: rude, vecine, prietene ale gazdei.
 Se face clacă, așa cum va fi și la păpușit.

Înșiratul nu este deloc ușor: fiecare  frunză se trece  printr-o undrea, la capătul căreia, pe o sfoară de cânepă sau de trestie, alunecă,ordonat, una după alta, foile. Se fac întreceri, premii nu se oferă, se recunoaște, fără comentarii, o mândrie anume.

Mere dulci, pere  văratice, pepeni verzi și galbeni sunt gustarea de amiază.

Bărbații au pregătit  gherghefurile, le-au revăzut pe cele vechi. În fiecare curte, pe niște construcții  de lemn,  dreptunghiulare, ușor  de deplasat, șirurile  se pun la uscat.
 Tutunul nu se expune la soare puternic, se ferește  de ploaie și de vânt, pentru ca frunzele să nu se păteze.
 În magazii mari,  gherghefurile se odihnesc noapte de noapte, până când toate se usucă, fără a se sfărâma.

În câmp, firul se înalță, înflorește, mâini harnice îl copilesc, rup florile, pentru ca perioada de vegetație să continuie cât mai mult.

 Pe la sfârșitul lui august, în cele mai  harnice familii,șirurile de foi roșcate se strâng în mototoale.  Se depozitează atent, agățate de grinzile  grajdurilor.

 Din firele cele mai sănătoase, se păstrează  sămânța pentru  anul următor.

Se apropie decembrie, ninge  mult,în case  este cald, rudele toate, cu schimbul, vecine și cunoștințe, toitanii, întorși de școală, păpușesc.

Frunzele se împăturesc grijuliu pe genunchi, într-o succesiune specială- o păpușă foșnitoare. Miros aspru,  strănut, te mai ustură ochii, se mai înăspresc degetele, poate  că se mai îmbufnează câte un copil, se spun glume, se răspândesc vești, se aprind lămpile, ce gustoasă este cina,se scot gutui fierbinți din cuptorul sobei, prinse  doar cu două degete.

Zi de zi, bărbații ordonează păpușile  în forme de lemn, prinse în cuie și sfori. Și când ultimele  au fost prinse în paralelipipedul alb, căruțele pleacă spre centrul de recoltare.

 Lumea stă la rând, specialiștii verifică teanc cu teanc,  tutunul primește calificative și,în funcție de  categoria pe care o merită, se vor acorda plățile.

La capătul  muncii de aproape un an, o familie de oameni gospodari primește câteva mii de lei. Se plătesc  impozite, se cumpără haine pentru toți, mai ales, pentru copii și  pentru mame, se fac și economii  pentru  taxele copiilor care vor merge la liceu.

Trei luni fără miros de tutun în curte!
 și-n casă!

Doar fumătorii  nu-și uită obiceiul. 
Tata fuma „Naționale „, mai apoi ”Mărășești„. Ce figură a  făcut  când i-am dus un „Kent„, primit  nici eu nu mai știu cu ce ocazie...
Moș Nicolae, vecinul nostru, avea pipă: îi umplea gura  cu  tutun tocat mărunt, ales  de cu toamnă, uscat pe marginea sobei.

Bibi, o vecină scundă și grasă, trăgea, pe furiș, câte o țigară, pe care  o răsucea, bărbătește, în foaie de ziar.

Tutunul!

În lunca Argeșului, pe vremea  când învățam eu predicatul nominal și teorema lui Pitagora, era singura sursă  sigură de venituri a fiecărei  familii din  comunitatea pe care astăzi  o regăsesc  doar în suflet.

O lume frumoasă,  harnică și bună, în care  văicărelile  erau înăbușite.

contemplu emoții,

ca și cum  aș privi cu ochii sufletului un peisaj  viu.

povești adevărate  pentru prieteni.

Aș putea găsi niște fotografii pe care  le-am făcut în locuri  minunate, aș putea  povesti fel și fel de lucruri care  îmi luminează clipele...multe ar fi de povestit.

  Totuși, viața nu este  doar o carte colorată, ea adună, uneori de-a valma,chipuri,întâmplări, situații- unele  rezolvate, altele  doar aninate într-un șir.

 De câteva  zile, îmi  stă în minte ceva  ce mi-a povestit, în apropierea  Crăciunului, în urmă cu  patru ani, un fost coleg de clasă  din liceu,colonelul inginer A.I.

  Satele  noastre, situate  în valea Argeșului, se adună șirag, între  câmpuri și  zăvoi

  În anii de liceu petrecuți împreună, doi, pentru că el avea  să  urmeze  carieră militară, nu prea aveam noi  timp  de povești;făcea naveta zilnic  cu bicicleta, indiferent de  vreme.

  Acum, ai zice  că era o distracție. Nu era deloc așa.

  În clasa noastră, erau mai mulți navetiști, veneau cu bicicletele din câteva sate, situate la 8/ 10 km de liceu,unii cu trenul,alții pe jos.Îi biciuiau necruțător ploile și frigul iernii.

  În clasă, li se păstraseră locurile din preajma  sobei. 

Ne-am întâlnit după niște ani, apoi am păstrat legătura.

  AI.  era tot mai bolnav.

 Își păstrase  un umor fin,un fel de a privi lucrurile  nu neapărat cu blândețe, ci cu  acea filozofie profundă,specifică omului trecut prin multe.

 Povestea lui pe care  mi-a spus-o într-o  dimineață de iarnă s-a așternut în  sufletul meu aidoma unui  colind real.

  Își depusese  dosarul pentru a participa  la concursul pentru Liceul Militar.  Într-o zi, diriginta noastră,Doamna profesoară de limba latină,  Liana Alexandrescu,excepțională ființă, i-a transmis prin cineva  că va veni în vizită acasă la el, pentru că are nevoie de  tot felul de informații scrise de la  primărie, săteni etc.

A.  avea mamă vitregă, iar tatăl nu părea  preocupat de viitorul  adolescentului, pe care  nu și-l închipuia militar de carieră.

 Se apropia ziua vizitei dirigintei, iar  el  își frământa mintea  cu  ce ar putea  să o „trateze” pe doamna  bucureșteancă.Și-a luat inima în dinți și a  umblat din casă în casă, rugând  să i se dea un borcănel de dulceață.

  Nimeni  nu avea.

 În sfârșit, într-o casă, cineva i-a dat un borcan de magiun.

  Examenul de admitere a fost dificil, l-a trecut, au urmat ani  grei, facultatea, căsătoria, o fiică, apoi , tot mai necruțătoare, boala.

  De ce povestesc despre I.A, despre anii aceia grei?

    De fapt, mă întreb dacă astăzi mai sunt copii îndârjiți, atât de fermi în  a învinge greutăți și obstacole, pentru a transforma, fie chiar dureros, visul în realitate. 

de parcă ar fi azi...

 

...duminică intr-o amiază de vară, zăvoiul, Argeșul șușotind, poteca șerpuind grăbită printre lanuri, mirosul inconfundabil al câmpului, eu, tânără mămică,trăiau părinții mei, acasă în toată curtea se răspândise aroma plăcintei cu brânză, neobositele mâini arse  de soare ale mamei, zâmbetul albastru al ochilor tatei...

Viața părea blândă. 

" Nu sunt pregătită să renunț la tot ce se poate scrie intr- un jurnal ",
"Anii", Annie Ernaux.
(carte primită online de la un prieten,)

repere de suflet

Albastru  curat  a colorat  astăzi cerul,  zăvoiul  și-a topit verdele în  valuri de galben rătăcit în frunze și-n crengi,blândă răcoare, drum odihnit.

De jur împrejurul meu a fost toamnă.  Mângâietoare, îmblânzită,  bogată. 

Așa cum mi-e drag să o știu!
Un loc sacru, flori pentru MAMA, un colț de casă,o fărâmă de sat, un pic din răcoarea Argeșului, un petic de drum către liceu.
Toate culese în ascunzișurile cele mai intime ale trăirii, cu grija curată de

a le preface în EU!

repere de suflet!

De multe ori, bucuria se ivește, când nici nu te aștepți:pleci undeva cu un gând sau cu mai multe, când, brusc, ceva te face să renunțí la dimensiunile realității în favoarea imaginației.

 Revederea unui loc drag, întâlnirea cu niște prieteni din adolescență, un caiețel,da, un caiețel de vârsta primei iubiri, întâmplări retrăite, mereu altfel... toate cu bucurie! 
 Dacă tu vrei, nimic nu ți se  răpește!

acasă, dar altfel...

Casele se  țin una de alta, în același joc bătrânesc, puține și-au păstrat portul străvechi, cu ferestre mari, mângâiate  de perdele  lucrate în casă, uși scârțâind  în povești, rătăcite prin vise. Cele  mai multe s-au prins în  vârtejul vieții moderne, termopane lipite în ziduri înguste, albul de var s-a topit în  culori cam confuze.  Tot mai rare căruțe, tot mai multe mașini! Mai multe femei sub broboade cernite, fete și băieți claxonând cu nerv depășirea,  câini hămesiți  adunați pe la porți.

- Ai auzit  de-ai lui Dură, aveau semințe  de-ale scumpe, se vând în valută, canabis, așa le zice, noi le spuneam  semințe de cânepă. Le dosiseră  și-n pod, și-n cămară, ba  chiar și  la rude. I-au săltat  pe toți într-o seară. Dar de-ăia ce-și zic ai lu Cârnu? Au spart conducta de gaz, s-au îmbogățit într-un an,  gata,  vreo trei sunt la  zdup, ăilalți se țin prin procese.../

În Primărie  este  cald și bine,  două birouri mari, vreo șase persoane, cu  ochii-n  hârțoage.

Ce să mai întorc vorba încolo și-ncoace?  banii se fură ușor,  un click și  tu ești  rău-platnicul.ce explicații? cine ești tu? cine sunt ei?

Ne-am născut pe aceleași meleaguri, poate că am avut aceiași  profesori, am călcat aceleași poteci.

Viața ne-a trimis  pe cărări diferite, unele drepte,  altele  pe coclauri.  Care pe unde...

Tu, ființa naivă, înfruntând
ploaia, vii să-i dai statului  dările.  Constați cu stupoare cum se  fură c-un click. Cu câtă nerușinare  ți se aruncă în față
alt adevăr”când o să aduceți chitanța de anul trecut, o  să vă scutim pe 2016..”

  Calculatorul, doar el, a fost vinovatul...

S-a dus naibii tot optimismul meu!//

 Plouă  mărunt, apăsat.Stropi reci,  ca de măzăriche, îmi   înțeapă  fața  și gândul.

Închid ochii. 
Vreau satul meu de poveste, cu oameni așezați, copii inimoși, bătrâni cumsecade!

Drumul spre  casă pare mai lung...

În matca lui, cu  șopot  grăbit,  Argeșul  își scrie  povestea.

( Sigur că acasă am găsit imediat actul!  Cum aș fi uitat  eu  să-i dau statului ce i se cuvine?)

poveste fără cuvinte

pâlpâiri

motto:
În fațá amintirilor, suntem egali cu zeii.Nici ei nu le mai pot schimba.
Octavian Paler

Senină, blândă , așezată zi de octombrie, în adieri de nerostite întrebări.
 Într-un alt octombrie,la fel de  cuminte-au trecut 38 de ani- eram pe atunci  profesoară începătoare, vestea că MAMA nu mai este m-a  năucit.. doar cine și-a pierdut mama  poate înțelege.

 Cât de puțin îi oferim  câtă vreme ne este alături. .
Astăzi i-am dus tufănele albe și roșii. Mama iubea mult  florile!

Dintr-un liliac pe jumătate despletit, tata îi oferă parcă ultimul gând.

Amândoi, în mijlocul veșniciei..

Doi pași către dreapta, fostul meu coleg de liceu, M.C, tare se temea de fizică,acum a uitat de toate și D.N, alt coleg, până de curând  profesor de sport, cât va fi pătimit pe lumea asta, că soția a refuzat să-i lase un semn..

De pe o cruce albă, zâmbește cuceritor domnul profesor Gh. Fulga.
 Am privit îndelung  pâlpâirea luminiței. Ca prin vis, am revăzut tabla, i-am auzit pașii trecând printre bănci./

Satul pare amorțit.Să mi se pară, oare, că  altădată ulițele  erau  vesele, că lumea trăia mai intens?

Până și școlile  sunt altfel,în cele două săli ale  bătrânului lăcaș, construit  din  îndemnul lui Spiru Haret-în băncile  lungi  am învățat și eu, și fratele meu, și toate rudele noastre, astăzi este grădiniță.

Simpatice educatoare! și copiii, ce jucăuși!!

 Dau ocol pe  câteva ulițe, fețe necunoscute, case noi, case vechi,dincolo de zăvoi, Argeșul. Învolburat și năvalnic, a mușcat  adânc din ambele maluri, poate că și excavările  necontrolate i-au tot  sâcâit albia.

Păduricea, ciuntită și ea, și-a scos crengile la soare. Fiecare arbore pare o floare uriașă, amestec de roșu,  portocaliu, verde palid, cafeniu.
Grădini aeriene! 

Nu-mi vine să mă despart de satul copilăriei, aș vrea să-mi prelungesc șederea, fratele meu nu-mi înțelege, de fel, popasurile, cu chiu, cu vai îl conving să ajungem la Pitaru.Știi cine s-a născut acolo? pictorul  Nicolae Grigorescu.

Un monument, atât am găsit,tot e bine, în copilăria mea, nimeni  din sat  nu știa că acolo a trăit UN OM.

Drumul taie câmpia,loturi lucrate, mult mai multe acoperite de mărăcini.
Trec mașini, căruțe,lumea vine și se duce, a fost târg la Corbii Mari.

La Potlogi, în centrul  localității, se mișcă mai multă lume. Oprim în fața Palatului brâncovenesc. De pază stau  doi dulăi,unul afară, celălalt în curte. Poarta grea, de lemn, se deschide anevoie, printre aburii țigării, o domnișoară  plăcut fardată mă lămurește că nu se poate vizita conacul-este în renovare. La fel era și în urmă cu vreo treizeci de ani, doar că astăzi pereții sunt cojiți de tot iar gropile și  buruienile din curte  sunt mai de actualitate.

La întoarcere, ne oprim la un han, niște căsuțe nostime, amintind de  bordeiele  rudărești, un prânz cu pastramă și must. Soare lipicios,în jur câmpia Argeșului. Verde pestriț.

A trecut de amiază.

La Titu, liceul. 

Clădirea se deslușește din șoseaua națională, așa mi-a rămas  în minte , așa o zăresc și astăzi. 

Doar că  nu mai  este liceu;și culorile sunt altele.Nu uit  emoțiile orelor de chimie, cine  dintre cei care l-au avut profesor pe Babacu, le-ar putea uita.Și de domnu  Stass  mi-am amintit, cu  desenul lui tehnic care ne  dădea fiori când venea vorba despre  a trage linii perfecte cu tuș,că de aia  i-am zis noi cum i-am zis.

În ciuda  neuitatelor temeri  de  tot felul, când trec pe lângă clădirea asta, nu pot să nu mă gândesc la  toamnele îmbujorate, în  romantice pâlpâiri de poeme șchioape, imortalizate în bilețele  roz,  strecurate prin spatele pedagogilor.//

Orășelul  își adună toamna în gară.
Suspendat braț de fier cojit, pasarela poartă urmele trecerii anilor...

Scăldat de  ploi și  de ninsori, ciobit  și  îmbătrânit, peronul  și-a pierdut  farmecul  de odinioară. 

Castanii,fiii celor de ieri,își răsfiră  ușor crengile, ar vrea să îmbrățișeze  perechi de îndrăgostiți.

A venit trenul.//

 

ca dintr-o fântână

Nu   despre credință aș vorbi. Nici în general, nici în ceea ce mă privește.
Este o chestiune intimă . 
Și profundă.

Ce pot spune , fără vreo undă vagă de exagerare, este că pentru nimic în lume  nu m-aș putea lipsi  de un anume  ritual al  Vinerii Patimilor.
 Îmi place  satul meu curat, lumea forfotă pe ulițe, fundițe roz,  șepcuțe noi, miros de zambile și de leuștean proaspăt, fumul de tămâie, liliac în mănunchi de muguri, protector mereu treaz  al criptelor părintești,   figuri  de ieri și de astăzi, nepoței, amintindu-și  de neamuri  plecate, aleile înguste, salutul  încet, tresăriri  pe cărări de iarbă crudă.
 Plânsul în surdină, tăciuni în oale de lut..

Și clopotul! 
Mângâie  blând în cadențe egale  lacrimi de dor, muguri deschiși, voci  înăbușite,  pâlpâiri  de lumină.
 Într-o adiere caldă.

Doi pași mai încolo, dincolo de  drum,  printre sălcii  bătrâne,  în matca lui  potolită, Argeșul își toarce eterna poveste.  //

 În biserica din mijlocul orășelului adolescenței mele,  se adună la prohod toate vârstele.
O, minuni străine, O ce lume nouă, Vai lumina lumii! Vai a mea lumină! Cuvine-se dar, să cădem la tine, Ziditorul..Primăvară dulce..neamurile toate!

Ocolul bisericii în dangăt armonios,  boltă limpede, cerul primește cântări,  lumea trece pe sub podul de flori, ce multe zambile, lalele în roșu aprins, narcise deschise în parfum de corole  curate!

Noaptea are străluciri de vis!
 Drumul  se oprește o clipă, liceul   meu și-a schimbat culoarea.
 Și ferestrele  sunt altele.
Fiorul este (mai) tainic!
 Sâmbăta își  strigă  ivirea în   vocea de tenor a unui cocoș  singuratic.

  Sărbători fericite tuturor celor care treceți prin dreptul ferestrei!
Din partea Alessiei!

din nou

 s-a schimbat ora, toate se schimbă.
Mi-e dor de ziua când în mulțimea de oameni, adunați la bâlci de Ziua Crucii, am regăsit mâna bunicii. Rămăsesem cu ochii la bărcile care învârteau fete și băieți  într-un iureș nebun. 
Nu m-a certat, cu toate că  avea obrajii plânși  de atâta spaimă. 
Mi-a cumpărat turtă dulce și înghețată. Acasă m-a bodogănit in felul ei. Talițu n-a zis nimic.
Mi-e dor de ziua în care domninișoara Silvia, învățatoarea noastră bună, frumoasă și cochetă, m-a ales să conduc corul școlii, erau copii din patru clase.  În locul bluzei albe din  uniforma de sărbătoare, mi-a dat voie  să îmbrac bluza  cu buline albastre, primită de la sora cea mică a tatei. 
Atât de încrezută am fost, că am terminat cântecul cu o strofă mai devreme. 
Audiența a crezut ca așa stabilise  regia.
Și m-a aplaudat!
Mi-e dor de de clipa când am primit întâiul mărțișor de la un băiat- eram intr-a șaptea. 
Sta în banca din spate. Il scoteam din încurcătură, mai ales la literatură, spunea două vorbe trei, apoi mormăia un  ăăă, de ne bufnea pe toți râsul..
Mi-e dor de primul bal,  de rochia mea liliachie, ce  vals, ce nebunie, n-am căzut, dar nici prea mult n-a lipsit,  întoarcerea acasă,  mama , în spate, la doi pași.
Mi-e dor de liceu, clădirea am văzut-o acum câteva zile, este altfel. De fiecare clipă mi-e dor, chiar dacă tremuram de frica lui babacu
'ce stai mă berbecule , de aldehidele si cetonele lui, de fizicuța- rece ca stânca,  la sfârșitul clasei a X-a ne-a cântat o arie din Traviata, că am încremenit toți de uimire. Era  studentă la Conservator. N-am uitat-o  nici pe  domnișoara Lupescu , cu vulcanii, câmpiile , ghețarii și toate mareele ei.
 La revederea de acum câțiva ani i-am spus la repezeală câteva nume de munți vulcanici, Popocatepetl, Orizaba,  bineînțeles   că i-am amintit de Andaluzia și de  al ei Guadalquivir.
 Ce s-a mai bucurat!
Vreau iar timpul inapoi..și ce dacă vreau..nimic nu se întoarce.
Știi cum este chestia asta?
 După liceu, anii curg  nebunește, uite așa ca apa râului ăstuia printre pietre, este Argeșul meu drag.
Ar merge, ce ar merge la ora asta? 
Dorul, de Lucian Blaga//
Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii/
cu palmele-amândouă cum cuprinzi/
în suflet o minune./
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm./
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"/
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi/
pribeag pe-un alt pământ./
Femeie,/
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?/
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,/
să te ascult/
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,/
din care înfloresc aievea - veşnicii./
p.s.ți-am  răscolit amintiri?

pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//