o fi anunțând oaspeți?

 Din când in când, își face apariția tiptil in vreunul dintre arborii care cresc in fata ferestrei mele.

Poartă același costum elegant, în alb și negru. Cine știe când îl curăță; oricum pare mereu nou.
Sare de pe o creangă pe alta, fără zgomot, chiar cochet, as zice. Îi plac semințele, pe care le culege lovind tacticos cu ciocul ei multifuncțional.
La țară, o surată a ei - nu prea delicată - hoață cu experiență, într- o zi, se străduia să șterpelească o linguriță pe care o uitasem pe masa din fața casei .Nu i- a ieșit figura.
Interesantă ființă!
O știi, da?

„la gazza ladra„

Parcă nu te-aș crede, dacă mi-ai spune  că n-o cunoști..ai văzut-o, sigur ! Și dacă n-ai dat ochii cu ea  prin livadă , că prin oraș vine rar, amintește-ți-o  din Rapsodia lui Topârceanu.
Era știrista.
În urmă cu vreo câțiva ani, am zărit-o într-o dimineață pe gardul din spatele curții. Studia  terenul, nu prea s-a  sfiit că  o urmăresc.

 Vreme de  mai multe zile, a tot cărat, ea știe ce. Au ajutat-o și niște rubedenii, când  au aflat pesemne  că  a obosit de atâta alergătură...
Și-a făcut cuib în cel mai bătrân ulm  din  spatele curții. Sus de tot.

Într-o zi, o vecină, deloc veselă, m-a anunțat că pestrița  noastră chiriașă i-a șterpelit câțiva pui de curcă. Drept urmare, trebuie s-o alung.
Chestiunea era cum?
M-am gândit eu ce m-am gândit, mi-am zis  că n-o fi prea mare păcatul , mai ales că  făcusem o legătură între  oclurile ei  pe la masa  de sub vișini și dispariția unei  lingurițe,  m-am înarmat cu un băț rezistent, m- am urcat în ulm și  am început demolarea.

 N-a fost ușor deloc.
 Prea bine nu mi-a părut, dar vecina , tot vecină rămâne,  mai trage cu ochiul în curte când nu este nimeni acasă,  mai vine cu vești din sat..//

De câteva zile, vișinii au dat în  pârgă!
 O minunăție, nu alta!

Parșiva, că  așa-i îi zice vecina,  și-a făcut apariția.
A stat ea ce a stat pe gard, și unde  n-o văd că se duce glonț  la furat!

Era să uit, anul trecut, într-o duminică dimineață, ea cu tot neamul ei au dat gata toate vișinele.

 N-a mai rămas una.

De ieri, vișinii au paznici.

 Pestrița  a dat bir cu fugiții, nici măcar o poză n-am reușit să-i fac.//
 O povestioară despre  legendara lene a  lui Rossini, care a a făcut-o celebră pe  coțofană.
Într-o zi,  un impresar l-a găsit pe Maestru scriind în pat. Fără să-i arunce o privire, Rossini îl rugă să ridice o pagina căzută pe podea. 
  Impresarul s-a conformat.
Arătându-i  pagina la care tocmai lucra, Rossini  l-a întrebat: 
-Care crezi că e mai buna?
 Stânjenit, impresarul răspunde:
- Păi... sunt absolut  la fel...
- Mda... - răspunse plictisit Rossini - dar, ştii, mi-a fost mai uşor să scriu alta, decât să mă dau jos din pat, s-o caut pe prima şi să mă urc iar la loc...

prinde hoțul!

I s-au tot căutat rădăcinile. 

  Cercetători redutabili-Cihac, Tiktin,  O.Densușianu,  atrași de aria diversă a răspândirii semantice a cuvântului hoț i-au dedicat studii îndelungi.

 Însuși Bogdan Petriceicu Hasdeu, în a sa Istorie critică, I, 2, pg. 294, vezi Noul Dicționar, NODEX,  deși îi  acordă  niște valențe expresive, pornind de la o interjecție , nu reușește să-i dea de urme.  Interesante sunt discuțiile în legătură cu varianta feminină- cum ar putea fi, oare, altfel,  când vine vorba despre femeie?
De la hoață- femeie care fură,/hoțoaică  , se ajunge la pohoață,   derivat cu prefixul-po, care înseamnă femeie rea, pus greșit în relație cu pațachină.

Nici dicționarul de argou al limbii române  nu se lasă mai prejos, găsind pentru atât de nesemnificativa economie lexicală- trei litere,  trei sunete,  o singură vocală și două amărâte de consoane, un biet cuvânt monosilabic, nici mai mult , nici mai puțin de 69 ( șaizeci și nouă) de variante, care mai de care mai ciudate.

Aș aminti doar- alpinist- spuneți și dumneavoastră… aspensor- fabulos!,  cocor- asta-i culmea! inspector- nu se poate așa ceva! ba se poate ar spune cineva,  lupescu-poftim de vezi!, mânuța de aur..ce imaginație! zarzavagiu- oricum, agricultura este la pământ, săraca..

 Pe la alții, hoțul este hoț- Cine fură un ac va fura și o cămilă..

 Limba noastră , comoară,  cum o numea poetul,  a creat mulțime de expresii și cimilituri- Hoțul cu un păcat, păgubașul cu o mie, Prinde hoțul, scoate-i ochii, Îl bate , ca pe hoții de cai, Hoțul plânge că este dus la spânzurătoare, dar nu se căiește că este hoț, Hoțul simte că-i arde căciula .

Brusc, ea devine cuminte și înțeleaptă, după ce îl lasă pe hoț să mărite/ să cunune/ să cumetrească/să boteze până sus de tot,  -n vârful scării sociale.

Zice  că Hoțul trece drept boier, când hoția îl îmbogățește.

Vezi, matale, cum te îmbrobodesc vorbele?

Tocmai mi-am adus aminte de ce am scris ce-am scris- limba noastră este singura, asta spun unii,  între atâtea surori și verișoare, care mai de care mai moderne, prima , așadar, care i-a încredințat îndesatului hoț și sensuri dulci, dezmierdându-l- hoț mic și scump ce ești!, ce hoț( oț) ești! , a face pe hoțul cu cineva, ia uite, hoțul de el!, ce ochi  are hoțul..

De asta se fură de toate- inima, ochii, dragostea,  mireasa, cerceii, cu ureche cu tot,  inelul cu purtătorul,  bașca – tablouri, aluminiu, laminoare, bani, brățări, cloști, conturi, cărți, titluri, diplome, voturi, covoare, fotolii,  fabrici.

 Era să uit- cercetător atent,  cum este, românul a descoperit ceva suspect și  într-o statuie-  tocmai a celui care avea o oca specială. 

p.s. tu ce zici?