ca și cum aș privi cu ochii sufletului un peisaj viu.
povești adevărate pentru prieteni.
Aș putea găsi niște fotografii pe care le-am făcut în locuri minunate, aș putea povesti fel și fel de lucruri care îmi luminează clipele...multe ar fi de povestit.
În clasa noastră, erau mai mulți navetiști, veneau cu bicicletele din câteva sate, situate la 8/ 10 km de liceu,unii cu trenul,alții pe jos.Îi biciuiau necruțător ploile și frigul iernii.
Totuși, viața nu este doar o carte colorată, ea adună, uneori de-a valma,chipuri,întâmplări, situații- unele rezolvate, altele doar aninate într-un șir.
De câteva zile, îmi stă în minte ceva ce mi-a povestit, în apropierea Crăciunului, în urmă cu patru ani, un fost coleg de clasă din liceu,colonelul inginer A.I.
Satele noastre, situate în valea Argeșului, se adună șirag, între câmpuri și zăvoi
În anii de liceu petrecuți împreună, doi, pentru că el avea să urmeze carieră militară, nu prea aveam noi timp de povești;făcea naveta zilnic cu bicicleta, indiferent de vreme.
Acum, ai zice că era o distracție. Nu era deloc așa.
În clasă, li se păstraseră locurile din preajma sobei.
Ne-am întâlnit după niște ani, apoi am păstrat legătura.
AI. era tot mai bolnav.
Își păstrase un umor fin,un fel de a privi lucrurile nu neapărat cu blândețe, ci cu acea filozofie profundă,specifică omului trecut prin multe.
Povestea lui pe care mi-a spus-o într-o dimineață de iarnă s-a așternut în sufletul meu aidoma unui colind real.
Își depusese dosarul pentru a participa la concursul pentru Liceul Militar. Într-o zi, diriginta noastră,Doamna profesoară de limba latină, Liana Alexandrescu,excepțională ființă, i-a transmis prin cineva că va veni în vizită acasă la el, pentru că are nevoie de tot felul de informații scrise de la primărie, săteni etc.
A. avea mamă vitregă, iar tatăl nu părea preocupat de viitorul adolescentului, pe care nu și-l închipuia militar de carieră.
Se apropia ziua vizitei dirigintei, iar el își frământa mintea cu ce ar putea să o „trateze” pe doamna bucureșteancă.Și-a luat inima în dinți și a umblat din casă în casă, rugând să i se dea un borcănel de dulceață.
Nimeni nu avea.
În sfârșit, într-o casă, cineva i-a dat un borcan de magiun.
Examenul de admitere a fost dificil, l-a trecut, au urmat ani grei, facultatea, căsătoria, o fiică, apoi , tot mai necruțătoare, boala.
De ce povestesc despre I.A, despre anii aceia grei?
De fapt, mă întreb dacă astăzi mai sunt copii îndârjiți, atât de fermi în a învinge greutăți și obstacole, pentru a transforma, fie chiar dureros, visul în realitate.
