murmur tremurător, depărtarea

(povești pentru prieteni)

Într-o vară, cred că era prin 2006, am urcat la Meteora.
Excursie interesantă, a fost și o croazieră pe Marea Egee, am văzut de la distanța permisă Athosul. Grecii , ca multe alte nații, știu să-și pună în valoare toate locurile care atrag nu doar ochiul.
De acolo, de sus, de la înălțimea Meteorei, gândurile mele alergau nestăvilite,am meditat, atât cât am avut vreme ( în excursiile organizate mereu este grabă), asupra a ceea ce poate face omul.

Cum modelează el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el, poate chiar cu prețul unor vieți, înălțimea, timpul, spațiul.
De ce o face doar el știe.

În urmă cu ceva timp,aflându-mă în drum spre Câmpulung de Argeș, venind dinspre Târgoviște, am zărit, din fuga mașinii, undeva sus, acolo unde văzduhul mângâie cu gene albastre verdele pădurii ( câtă a mai rămas) și albeața colțuroasă de stâncă, silueta unei zidiri suspendate, dominând parcă totul.
Nu ne puteam opri, mereu este ceva care te cheamă altundeva, telefonul meu a prins prea puțin din măreția clipei, veneau mașini din spate, altele treceau pe lângă noi....
Am rămas cu gândul la asemănarea stâncii dăltuite în piatră, la Cetățeni, cu Meteora verii grecești.
Vezi tu cum suntem noi făcuți? alergăm prin locuri străine, ne înghesuim cu bagaje, stări și nesomn, prin autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la câteva zeci de kilometri, de casă, natura asta bună, măreață  și frumoasă ne-a înzestrat cu atâtea uimitoare priveliști.
Istoria lui Negru Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate Gebeleizis, legendă , divinitate, spirit creștin,pietre și tărie, fortificație,taine și sihăstrie, lacrimi, tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră spre Cer!
Dacă ai vreme, dacă nu ai, fă-ți, o să-mi fac, poate,  și eu, voi vedea cum, trebuie să ajungem acolo sus, unde 


”îți pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu și gândurile te năpădesc, de nu știi pe care să alegi. Abia crezi că ai apucat pe unul, și alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mare mărire și pari că ești pe altă lume„.
( Petre Ispirescu despre Mănăstirea Cetățuia) 

În boabe de ambră, surâde și plânge adâncul!

„Ne vindecăm, frumos, încet, ca bradul,

Și singuri rănile ne oblojim.
Prin alte vine seva-și face vadul.
Rășină grea de chihlimbar mustim.
E dulce ca un cuib o cicatrice....„  

Maria Banuș

Că-i spunem  „chihlimbar„, că-i  spunem„ambră„, cuvântul în sine ascunde o lume croită-n adâncuri.

I-am descoperit nerostita-i poezie, cândva, când în oraș s-a deschis cel mai modern magazin. „Trivale„.  Mi-am cumpărat o bluză  galbenă de  voal și un colier  din boabe ruginii, mărimi și  forme diferite, amestec cuceritor de nuanțe, ochișori, ace, raze și semne, cercuri și  brazi.

Parfum dintr-o lume ascunsă.

Unul dintre copii a rupt, într-o zi, șiragul, s-au rostogolit, în goană, bobițele  de miere topită-n rășină, s-au tot rătăcit  pietricelele, din când în când,  se mai iveau pe la colțuri, le- am adunat  în fire de argint, în  doi cercei drăgălași și un  mic colier.

 Și au tot trecut anii...

În urmă cu o săptămână,  în  muzeul de la  Colți, ascultam rostogolindu-se, așa, ca-ntr-un șirag,

vorbele  unei  tinere doamne, ea însăși o  apariție  aproape  neverosimil de   năvalnică, pasionată de  locuri, de meserie și de chihlimbar. 

 M-am  trezit gândindu-mă  la piatra asta ruptă  din trupul  pământului, în care se adună atâta frumusețe, atâta magie, atâtea întrebări.

Se prind în  multiple culori milenii de treceri,  gâze și aer, rouă și pânze de ape, margini de frunze și flori, poate  chiar leacuri,începuturi, rotiri,  timp și istorie.

Chihlimbarul!

Sună atât de frumos, un singur „a„, un singur „r„,, atâta poezie!

Mi-e drag  să-l rostesc, mi-e drag chihlimbarul!

Du-te și vezi muzeul de  la Colți!

În niște cămăruțe primitoare,  mâini pricepute, minți  iubitoare au adunat  pietre, speranțe, șiraguri, culori, chiar negru-ntre ele , un strop de magie, o clipă de veșnicie!

invatam mai mult traind decat gandind?

Muntele, omul, Viata..

Am avut o noapte ciudata, nu stiu cum ai trecut tu peste intamplarea din Apuseni.. pentru mine a fost si inca este ceva  aproape  imposibil de inteles..

Candva, muntenii aflati in primejdie se anuntau , de pe un munte pe altul, sunand din tulnic.Cineva spune ca la fel procedau  acei barbati puternici   si inalti ca brazii , cand isi trimiteau unii altora  uneltele  cu care scoteau aurul din maruntaiele  muntilor. 

Intai  sunau..apoi , cu forta de zmei paralei,  isi rasuceau in aer uneltele de mana lor faurite.

Buciumul!

Muzica sufletelor!
 A spaimei..
 Dar si a regasirii..