(o altă ) filă de jurnal

Iubesc copiii!❤️
Cred că asta are legătură cu meseria mea, cu profesia căreia mi-am dedicat cea mai mare parte din viață.
O să cred totdeauna în frumusețea copilăriei, în inocență, în candoare.
Perioada asta în care trăim mi-a deschis, însă, cu durere trebuie să spun , o altă perspectivă în legătură cu felul în care cresc și ar trebui să evolueze copiii.
Aseară, la ieșirea din scară, pur și simplu, nu aveam loc de trecere .
Un grup de copii, cei mai mulți de prin alte blocuri, îmbulziți, vorbeau, unii cocoțați pe biciclete, alții pe trotinete, care cu o minge, care butonând telefonul.
M-am adresat unei fetițe , școlăriță în gimnaziu, întrebând-o dacă a înțeles cum este cu distanțarea. Pentru că s-a făcut că nu aude, au răspuns alții un ”nuuu”, maimuțărindu-se.
A fost prima mare deziluzie pe care am trăit-o în perioada pe care o traversăm- fiecare cum înțelege, cum poate.
De vorbă apoi, eu cu mine, mă întrebam cam care vor fi fost, în ultimele două luni, discuțiile despre ”persoanele vulnerabile”, prin familiile tinere, care locuiesc în blocurile ceaușiste.
Și mi-am răspuns tot eu:
- Pe unii moartea îi caută pe acasă și lor le arde de plimbări....
Profesorul universitar Mircea Lobonțiu vorbește despre agism.https://www.facebook.com/mircea.lobontiu/posts/1286109811597250
Fără să vreau, m-am gândit la Octavian Paler. Și la vorbele lui ”Lacătele de piatră
Se deschid cu râuri,

Lacătele de apă
Se deschid cu stele,
Lacătele din noi
Se deschid cu o lacrimă.”

frânturi de jurnal în vremea pandemiei

motto.„Munca este cel mai potrivit dezinfectant...” ,  

Nicolae Iorga.

Caietul  cu  margini tocite este, cel mai adesea, prietenul meu  care nu trădează niciodată.  Confesor  fără grai, dar  cu  așa o minte bună și o inimă încăpătoare  , că pot să  bat  în fereastra lui  la orice oră din zi și  din noapte.
Este o dimineață   frumoasă de mai  cu pălărie verde, plină de  flori  galbene  și albe.  Am voie să  părăsesc  apartamentul pentru câteva ore. Deși  iubesc mersul pe jos  și -mi place să trăiesc intens clipa  când pot să îmbrățișez  cu toată ființa mea curățenia naturii, ceva  mă  oprește  să  ies afară.
 Ceva  care  vine dintr-o revoltă. Revolta  că  nu mai înțeleg  lumea. Treaba asta cu împărțirea  oamenilor în” persoane  vulnerabile”  și  lumea   adevărată îmi aduce, parcă, zilnic,  un fel de tristețe, pe care  nu prea pot să  o înving de fiecare dată.
    Conștientizez  tot mai multă  orbecăială  în jur: unii se tem  de   boală  și stau în casă, sperând  că așa  vor putea trăi  mai mult, ( cu ce preț?) alții, dimpotrivă,  strivesc regulile  conviețuirii  impuse de autorități și acționează  aiurea.
  Bunăoară,   doamnele  astea cu vârste  cuprinse între  40 și  64 de ani. Categorie  invincibilă! (așa  vor fi crezând, cumva, persoanele apaținătoare)
După ce-și termină ce au ele de făcut prin casă, ies  rapid în  fața  blocului și, una  lângă alta, (  apare așa, sporadic câte o mască)  se așază  nu chiar lipite, dar  destul de  aproape,  ocupând cele două bănci situate  față în față.   Deunăzi, o  fumătoare  ședea  grecește  chiar pe   locul  intrării în scară.  Să te crucești, nu-i așa?
   Și vorbesc. Vorbesc întruna.
 Nu contează  că   la un etaj superior un student la medicină   învață  serios.  Nici  că sora lui  este  liceană  preocupată.  Nici că alte persoane cărora programul ăsta ciudat le-a dat viața peste cap  ar  vrea să doarmă atunci când pot.Nici  că  în bloc există persoane  care  muncesc de acasă, străduindu-se , din greu, să-și mențină  locul de muncă.
Un tătic  joacă fotbal cu  fiul , altul   pălăvrăgește  cu  un vecin,  copii de toate  vârstele aleargă pe trotinete.
Ai zice  că   fiecare  poate  să facă ce vrea.
 Și că doar el  contează.
 El și   nimic altceva.
Dar tu? tu,  persoana  care  a trăit toată viața  în respect pentru ordine ( fără exagerare), într-o decență  a   lucrurului  bine și la timp  făcut?
  Care este locul  tău astăzi într-o lume fără busolă?

Despre a înțelege că atunci când ești numai tu cu tine nu ești singur

 sau

 Ce fac în vreme de pandemie?

Alungată de soare, zăpada și-a  pierdut  și  haine, și încălțări.Ca să se învețe minte: i-a trecut vremea.
  Crengile  brazilor și-au primit doza  de verde crud.
  De după perdea,  nu-mi dau seama dacă  mugurașii mesteacănului  și-au scos  scufițele,  până aseară scufundate în  alb  rece de  nea.
Guguștiucii s-au trezit cu noaptea-n cap, într-un cor  fără  dirijor!
Unde or fi dormit , că  uite își încep treaba  fără să le ceară careva.
Să fie, oare, primăvara asta atipică  doar o promisiune?
Mi-e dor de pădure! de liniștea ei  cu plete verzi în  pâlcuri de micșunele, de copii pe role  sau în cărucioare.
 Nu, nu am voie să mă plictisesc, cum nici tu nu te sperii  că stai prea mult în  sufragerie, nu-i așa?

De mai multe ori, am săltat  de pe noptieră  o carte  pe care  simțeam că nu pot să o citesc , o carte despre sacru, despre impact, despre umor negru, despre   magie și mai neagră.    Aseară târziu,  mi-am învins vlăguirea, m-am războit  cu  mine însămi și , chit  că recitesc sferul pe care îl parcursesem în vară.
Am ajuns ( din nou) la pagina 52.

  Ți-aș recomanda-o, poate  chiar te interesează ;  o să fac asta doar după ce  duc lectura  la  pagina 490.
Autorului i-a luat doisprezece ani  să  scrie romanul..

Ce vreau să-ți spun este că am mai citit una dintre cărțile lui.

Atunci  nu trebuia să  stau atâtea ore în casă, mergeam și la școală, unde  zău, am muncit   cât  m-am priceput eu de bine, de cinstit, de serios.

Vezi, acum am atâta timp și  mă tot   învărt de colo până colo...

p.s mi-am făcut  program de lucru: zilnic, trei ore de lectură.

”Balul  căzuse  asupra ei dintr-odată, cu luminile, zarva și  parfumurile lui.„