vor exista

mereu oameni care te vor răni, așa că trebuie  să-țí păstrezi încrederea și doar  să ai mai  multă grijă în cine  ai încredere și a doua oară.

Gabriel Jose Garcia Marquez

Nu departe de blocul meu, este un loc, unde, seară de seară, o doamnă aduna  mai multe pisici pripășite, doar ea știe  cum.

Asistate  de milostiva doamnă, mâțele mâncau tacticos rația  repartizată egal,  în castronele de plastic, înșirate pe un petic roșu de plastic.

De ceva timp, doamna s-a îmbolnăvit.

În jurul orei  cunoscute deja, felinele au continuat să se adune, manifestându-se în fel și chip- unele pieptănându-și blănița, altele așteptând în liniște, vreo câteva miorlăind , spre disperarea  unui domn  de la parter, căruia nu-i plac nici copiii, dar pisicile..

Aseară, mă întorceam acasă de la un  special și complicat eveniment de familie. 
În locul unde  văzusem de câteva ori cina mâțelor, erau prezente două, de  mărimi și  vârste diferite. 
Într-o clipă- motivul  nu l-am priceput- s-au luat la harță.
Da ce harță!!!Cea mai  mică a zbughit-o în frasinul din apropiere,  cu ochii în toate părțile.

 Dușmanca a așteptat ce a așteptat și a plecat, fără să se uite înapoi.

Momentul merita să fie imortalizat, dar cum nu aveam aparatul de fotografiat cu mine, am ratat ocazia.
 Mi-am amintit că într-un folder am două mâțe captive. 
Am adus-o aici pe rocheriță, cum zice Modart. Și pentru că  el zice că mai potrivită era cea care valsa, am completat perechea.
 Cât se poate învăța din experiența unor  animăluțe?//

Poți citi   câte cărți vrei..

Te lecuiești, când vine vorba  de alegere?

Cât contează lectura și experiența în a înțelege lumea , așa cum este  ea, vorba aceluiași Garcia Marquez, multiplă și oceanică?

cu sacoșa

Cu niște ani în urmă- copiii erau mici pe atunci- într-o vacanță la Mamaia, am cunoscut o familie. 
Ne-am împrietenit, ei nu aveau copii, doamna era arhitect, domnul  medic, a demonstrat că este și scafandru, ajutând, fără succes, din nefericire, un alt cuplu să caute o verighetă, înghițită de valuri.
Veneau  de undeva, de prin Ardeal.

La plecare, ne-au mărturisit  cum îi recunoșteau ei pe cei veniți din sud, mai precis din Pitești.
 Ei bine, semnele  de recunoaștere erau sacoșele.
 Se făceau în acea vreme, la Combinatul Petrochimic-  clădirile există, se văd de pe autostradă, nu știu cât și ce se mai produce,  se făceau , așadar, printre altele, niște sacoșe  durabile, rezistente, colorate frumos. Verzi,galbene, roz, roșii, albastre. Cu  linii sau cu  diverse  desene discrete.
Atunci, parcă m-am sfiit, aveam și noi o asemenea sacoșă..

Am rămas cu un fel de gust amar.
 Mă uitam adesea , pe stradă, da, aproape fiecare trecător avea o sacoșă colorată. 
Dublă.
 Să reziste la încărcătura  pe care omul o îndesa , când îi venea rândul  la rație..cine nu știe ce înseamnă rație este bine să nu afle  niciodată..

Au trecut anii.

 Tot  călătorind cu trenul către capitală, am văzut, prin gări, urcând, înaintea călătorului,sacoșa.
Mare, pestriță. 
De rafie.
Cei mai mulți dintre posesori sunt părinți iubitori, care duc pachete copiilor lor, studenți, în capitală.Nu sunt chiar sigură că tinerii  sunt mândri de ambalaj, dar , vezi, scopul scuză mijloacele, vorba cuiva.

Aceste sacoșe nu sunt  total inestetice, dar nu-mi plac-  aduc cu ele amintirea unor vremuri, când înghesuiala și pumnii  în coaste făceau parte din  firescul zilei.

 Astăzi am citit că  staruri de la Hollywood  cumpără  umflatele sacoșe de rafie cu bani grei..

 Ce lume!