Iertarea este parfumul lăsat de trandafiri pe talpa celui care i-a călcat în picioare.
Morala creștină, prin regulile ei, ne învață să-l iubim pe aproapele nostru, ca pe noi înșine. Când spun aproapele nostru , îl includ, desigur, și pe dușman- al meu/al tău. Adică, ar trebui , conform moralei, să-l iubesc și pe dușman.
Când citești asta sau când asculți vorba preotului predicând astfel, zici că a ierta este cel mai nobil cu putință act omenesc.
Chiar ești sincer(ă)?
Chiar îl poți ierta pe cel /cea care te-a umilit/ lovit/ desconsiderat/ abandonat/furat/ trădat/ mințit?
Cum să faci asta, dacă în clipa respectivă simți că explodezi de supărare? și asta se întâmplă, de câte ori îți amintești?
Stai, să zic că aș începe iertarea cu lucruri mai simple- ierți greșelile copiilor , tu i-ai adus pe lume, ești responsabil(ă) de asta, nu i-ai întrebat nimic, deci îi iubești necondiționat, asta înseamnă că le ierți toate greșelile..
Mai departe- ierți greșelile superiorului..poate iert, dar nu uit. O fi bine, nu prea cred, îmi fac rău mie, nu lui.
Îl ierți pe cel în care ai crezut, în palma căruia ți-ai pus sufletul, chiar dacă ți-a întors spatele, când îl/o credeai mai aproape?
Aici este aici.
Dacă te tot întrebi, ajungi să te urăști pe tine, inventându-ți cusururi, pe care nu le știai.
Înseamnă că nu ești de treabă, că nu ești așa cum credeai că ești.
Stai- eu mă iubesc pe mine, dar el /ea nu mă iubește, deci urăște niște lucruri din mine, din sufletul meu.
El/ea urăște ceea ce crede că nu este bun în tine. .
Cine pe cine va ierta?
Cine pe cine va iubi ca pe sine însuși?
Nu vreau rezolvarea cu gravitate, vreau să înțeleg cum pot ierta și să iubesc pe cineva ca pe mine însămi, chiar dacă asta îmi provoacă suferință.
Greu.
Aproape imposibil.
p.s. tu ce spui?
