există gri!

  Culoarea argintului, a cerului nehotărât, a râului ce  tot crește, a  mării  gânditoare.

M-am gândit la  gri, ca  o posibilă treaptă  între  alb și negru;  parcă o prăpastie  tot mai adâncă împarte societatea în acel  firav, jinduit alb și  tot mai necruțătorul negru.

Am învățat carte, eu și generația mea,  în anii în care  Mihai Eminescu   nu era întovărășit de sintagma ”poetul nepereche”,  repetată   de niște ani buni, până la saturație , în fața școlarilor plictisiți. . 

Profesorul meu de Limba  Română,  absolvent  de  Litere  și Filozofie, Domnul Gheorghe  Fulga,  la al cărui mormânt mă înclin, ori de cîte ori  duc florile  recunoștinței  mele pentru  părinți.ne  cerea  să  citim   cu creionul în  mână.  Și să memorăm  poezie și fragmente  consistente  scrise în proză.  Am continuat , profesoară fiind,  tehnica asta de îmbogățire a minții și a sufletului  copilului

  În anii aceia   deloc ușori, când   omului i se  luase   pământul ,  esența    existenței sale,  în dumbrăvioara  cu salcâmi, în timp  ce  învățam  pe dinafară  poeme și  fabuloase texte  narative , trăgând  cu urechea  la  poezia- da, chiar  era  poezie-  molcomului rimt în care  blânda vacă  rupea iarba proaspătă, ori  seara, la lumina lămpii,  am deslușit eu  tainele  cititului  cu  drag și  cu un anume rost.

Rând pe rând,  își găseau loc în memoria  mea texte  din  marii clasici,   fragmente  din ”Românii supt  Mihai- Voievod  Viteazul”-  ”Ardealul”- ce  bijuterie  literară!  ”Vasile Porojan„, al lui  Alecsandri, ” Bietul Castor”, ”Puiul” și câte alte opere  atât de  fascinante, că și  uitam  să alerg  degrabă acasă,  să mânânc ceva și să fug la școală.

Astăzi, lumea  bătătorește  căi  paralele.

 Unii văd alb, alții văd  doar negru. Fără vreo posibilitate de a lăsa loc pentru  strălucirea tainică a griului.

Mi-am verificat memoria. Greu, dar deloc imposibil, am redescoperit în minte multe strofe   din  poemul eminescian   învățat printr-a  cincea.

”Ei ,îngrădiți de lege, plăcerilor  se lasă,

Și sucul cel mai dulce pământului  i-l sug...

Și  de-ntrebați  atuncea, vouă ce  vă rămâne?

 Munca , din care dânșii se-mbată în plăceri...”

Întmplător sau nu, tocmai am citit  Amos Oz-”Cine nu este în stare sau nu este dispus  să așeze răul într-o ierarhie riscă să se transforme prin asta  în slujitorul  răului.„

cineva spune că

dacă nu ai fost niciodată cutremurat până în adâncurile  sufletului  de o floare deschisă, poate că sufletul tău nu va cunoaște niciodată înflorirea..

Hotarul,
de Ana Blandiana

Caut începutul răului
Cum căutam în copilărie marginile ploii.
Alergam din toate puterile să găsesc
Locul în care
Sa mă așez pe pământ să contemplu
De-o parte ploaia, de-o parte neploaia.
Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte
De a-i descoperi hotarele
și reîncepea înainte
De-a ști până unde-i seninul.
Degeaba am crescut.
Din toate puterile
Alerg și acum să găsesc locul unde
Să mă așez pe pământ să contemplu
Linia care desparte răul de bine.
Dar întotdeauna răul înceteazaă-nainte
De a-i descoperi hotarul
Și reîncepe-nainte
De-a ști până unde e binele.
Eu caut începutul răului
Pe acest pământ
Înnorat si-nsorit
Rând pe rând.//

pe cine și cum mai hrănim?

Ieri am vorbit despre  noi și despre nepoțeii noștri, de o vreme  vorbim despre  noi, ca neam.

Despre câte ni se întâmplă și nu se mai limpezesc.Știam că am undeva, pe o pagină de blog, un chip ciudat, pe care, când cineva mi l-a dăruit,  l-am făcut eroul  unei povești  . //

 Auzi tot mai des spunându-se îngăduitor oameni suntem.
Nimic din ce este omenesc nu ne este străin, completa gânditorul. Sau total străin, cred eu.Fiecare știe că trebuie să facă bine ce face.  În interiorul lui chiar asta vrea.dar  intervin atâția factori , într-o singură clipă.   Așa că omul simte și celălalt impuls. Acela de a face doar ceea ce îi place, chiar dacă , astfel, acționează împotriva binelui. Împotriva aproapelui.

Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le facem, dar, cred eu, și a celor pe care le gândim, și , dintr-un motiv sau altul,  nu le spunem. Ajungem suma  voinței proprii și a expresiei de a face bine.Dar și de a provoca rău.Constatăm asta zi de zi, clipă de clipă.

Blaise Pascal vorbea de  a doua natură, care ar face ca omul să perceapă  răul, ca fiind  normal pentru om.

Până unde ajungem cu înțelegerea?Cât putem îndrepta?Suntem în stare să îndreptăm?De ce spunem,  tot mai des,  adevărul este, totdeauna, la mijloc?Deseori, chiar descoperim că așa este. Antica idee cum că ar fi  două principii, independente binele și răul pare depășită.Ființa noastră nu este , pur și simplu,  bună. Nu este, pur și simplu, rea.Este, spun evoluționiștii,  deschisă spre bine, deschisă spre rău.Spre Lumină. Dar și spre întuneric. Citeam cândva, nu mai știu sigur, dacă în Confesiuni sau într-o prefață că Rousseau zicea că am fi egali de la Dumnezeu. 

Biblia zice că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa.Deci ființa este bună. Adică a fi, a exista este  bine. Apare, imediat, tăgada..Sunt amândouă, binele și răul, logice?Sau răul, întunericul este ilogic?

 Și dacă aici, în lumea noastră nu avem totdeauna răspunsuri, în povești găsim, cel puțin pentru o vreme, dacă nu răspunsuri, cel puțin idei.Se povestește că o bătrână indiancă Cherokee discuta cu nepotul ei tocmai despre lupta asta din sufletul omului- dintre bine și rău. 

 Pentru  a fi înțeleasă de către cel mic, bătrâna  o compară cu o luptă dintre doi lupi.

Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, se  lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie- Și?..întreabă, uimit, copilul..

Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Copilul ascultă, se uită în zare , către păduri, acolo unde știa că  se ascund lupii, și o întreabă pe  bătrână:

-Cine o să câștige, bunico? 

Răspunsul vine imediat:Cel pe care îl vom hrăni.// 

tu ce spui?

cine dorește să facă bine

  bate la ușă, cine iubește găsește ușa deschisă..
Rabindranah Tagore

Undeva pe lume, era o țară minunată, cârmuită de un rege drept, bun și înțelept.
Inima lui nu se putea bucura de atâtea daruri.
Era mereu trist.
Avea o singură fiică, frumoasă, cuminte, dar foarte bolnavă.
Cu fiecare zi, trupul i se împuțina, zâmbetul îi fugea de pe buze, obrazul îi pălea. Niciun medic nu-i putea găsi vindecarea.

Regele era tot mai trist.

Într-o zi, la poarta palatului s-a oprit un bătrân. Regele l-a invitat la masa lui. L-a ospătat cum se cuvine. Așa a aflat bătrânul motivul tristeții care cuprinsese tot palatul. 

I-a cerut împăratului s-o aducă pe fiica lui bolnavă. 

A privit-o în ochi, i-a luat mânuța slabă în mâinile lui și i-a dăruit ceva- un coșuleț acoperit cu o păturică.

-Iată medicamentul care te va pune pe picioare, fata mea!

Cu degete sfioase, domnița a descoperit coșulețul. 

Înăuntru era o biată ființă, numai piele și os.

Văzând că fata este și mai tristă, bătrânul a încurajat-o. A sfătuit-o să se gândească la acest dar.

Din clipa aceea, tânăra domniță s-a dedicat trup și suflet îngrijirii copilului bolnav. 

Împărțea cu el toate zilele și toate nopțile.
Când, obosită, încerca să ațipească, gândul că el are  nevoie de ajutorul ei o trezea. Ca prin farmec, neodihna  dispărea.

Așa au trecut șapte ani.
Într-o zi, s-a întâmplat o  minune- copilul a început să alerge  bucuros prin palat, să vorbească , să cânte chiar. 

 Era o mândrețe de băiat- bălan, cu ochi mari, negri, voce frumoasă și mers hotărât.

Domnița, mai frumoasă ca niciodată!
Rumenă în obraji,  mereu zâmbitoare,  cuminte, harnică, numai  bună de măritat.

Tatăl ei, împăratul, era cel mai fericit om! //
Crezi în forța binelui?

în lumea pe care o trăim

regăsirea sensului vieții devine fundamentală.  Dan Puric, Fii demn Ani  de-a rândul, am fost tovarăși. Nu conta câte clase ai, nici câte examene ai trecut, dacă știi alfabetul, principiul vaselor comunicante, dacă ești contabil , săpător, medic,  moașă, mecanic, de unde vii, unde  ți-ai dori să ajungi, ce ai în cap. Toți în cutii de chibrituri. Care, de pe unde.. Țelul?  Un apartament , dacă  se putea de la stat, pentru  împrumutul  la CEC, plăteai cel puțin douăzeci de ani.  Existau privilegiați destui, mai nevăzuți, intrați cu japca în casele unora fugiți sau  plecați pentru totdeauna. Persoane delicate, regim special, asta este altă poveste. Cum spuneam- țelul- niște pereți de beton  sau de cărămidă-deja lux - și o Dacie.  În rate.  Ce cozi, ce bătăi la înscriere, la benzină, o duminică  parii, cealaltă imparii. Bun... în 89, s-a dat foaia, altă făină se măcina la moară. Lumea s-a scindat,   carnetele nu mai sunt toate roșii, au simboluri., de plante, animale, după inspirația creatorului. Separarea continuă.  La bloc au rămas neinspirații. Vă invit la o lectură!! Invidia    Într-o zi, vecinul nostru de bloc și-a luat un aparat de aer condiționat. Era un zăduf îngrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer condiționat,  nici bani  să ne cumpărăm unul. Sufeream de căldura și de invidie. Aveam însă o bibliotecă. Ne-am uitat în ea și am scos cugetările lui Seneca. Am citit de acolo o pagină-doua despre bine și sensul vieții și, deși cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin. Ceva mai târziu, vecinul și-a deschis un butic și a început să umble îmbrăcat în  costum,  la patru ace. Noi - tot cu blugi. Nu-i nimic - ne-am zis liniștiți, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a apărut deodată într-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicletă, dar l-am disprețuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Merțan. Nu ne-a păsat, că și noi îl schimbaserăm deja pe Platon cu Aristotel. Și-a luat și un 4x4, cel mai mare de pe stradă. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a făcut să zâmbim împăcați. A mai trecut o vreme și vecinul și-a luat o nevastă nouă: blondă, frumoasă, tânără. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul și-a îmbrăcat tânăra soața cu o garderobă întreagă  sclipitoare,  blănuri, pantofi, poșete,  bașca bijuterii. Noi ne-am îmbrăcat spiritul citind din Eclesiast. În fine, vecinul s-a mutat într-o vilă la sosea cu bodigarzi și piscina. Am rezistat și de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vilă - la munte. După ce am văzut-o, ne-am consolat cu Macbeth. O a treia - la mare: am recurs la Învierea lui Tolstoi, al cărei efect l-am consolidat cu Ghilgameș, Ghandi si Declarația de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simțit cu mult mai bine. L-au dat la televizor la o emisiune foarte populară. Ne-am stăpânit emoția cu o porție de Caragiale. L-au dat a doua oară cu mare succes: am fi suferit dacă nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov și Cazul Wagner al lui Nietzsche. Așa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul își lua case, mașini, iahturi, femei. Noi răspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel,  Berdiaev. Lupta era strânsă, dar echilibrată. În sfârșit, într-o zi l-au arătat cu cătușe la mâini, umflat de DNA. Am răsfoit atunci fericiți Apocalipsa. Dar peste vreo doua săptămâni, vecinul nostru era eliberat și chiar și-a anunțat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scârbiți, ne-am uitat în bibliotecă.  N-am mai văzut nimic.  Ne-am uitat pentru a doua oară. Nu ne-a venit să credem. Pentru a treia oară,  ne-am uitat cu atenție.  Același rezultat: citiserăm toate cărțile. Și de-abia atunci ne-a cuprins invidia... Sursa http://www.revista22.ro/invidia-1132.html    p.s. Tu ce spui?

fără titlu

Iertarea este parfumul lăsat de trandafiri pe talpa celui care i-a călcat în picioare.

Morala creștină, prin regulile ei,   ne învață să-l iubim pe aproapele nostru, ca pe noi înșine. Când spun  aproapele nostru , îl includ, desigur, și pe dușman- al meu/al tău. Adică, ar trebui , conform moralei,  să-l iubesc  și pe dușman.

Când citești  asta sau când  asculți vorba preotului predicând    astfel, zici  că a ierta este cel mai nobil cu putință act omenesc.

Chiar ești sincer(ă)?

Chiar îl poți ierta pe cel /cea care te-a umilit/ lovit/ desconsiderat/ abandonat/furat/ trădat/ mințit?

Cum să faci asta, dacă în clipa respectivă simți că explodezi  de supărare? și asta se întâmplă, de câte ori îți amintești?

Stai, să zic că aș începe iertarea cu lucruri mai simple- ierți greșelile copiilor , tu i-ai adus pe lume, ești responsabil(ă) de asta, nu i-ai întrebat nimic, deci îi iubești necondiționat, asta înseamnă că le ierți toate greșelile..

Mai departe- ierți greșelile superiorului..poate iert, dar nu uit. O fi bine, nu prea cred, îmi fac rău mie, nu lui.

Îl ierți pe cel în care ai crezut, în palma căruia ți-ai pus sufletul, chiar dacă ți-a întors spatele, când îl/o credeai mai aproape?

Aici este aici.

Dacă te tot întrebi, ajungi să te urăști pe tine, inventându-ți  cusururi, pe care nu le știai. 
Înseamnă că nu ești de treabă, că nu ești așa cum credeai că ești.

Stai- eu mă iubesc pe mine, dar el /ea nu mă iubește, deci urăște niște lucruri din  mine, din sufletul meu.

El/ea urăște ceea ce crede că nu este bun în  tine. .

Cine pe cine va ierta?

Cine pe cine va iubi ca pe sine însuși?

Nu vreau rezolvarea cu gravitate, vreau să înțeleg cum pot ierta și să iubesc pe cineva ca pe mine însămi, chiar dacă asta îmi provoacă suferință. 

Greu. 

Aproape imposibil.

 p.s. tu ce spui?

întotdeauna am rupt o buruiană

și am plantat o floare,  acolo unde am crezut că poate să răsară.
Abraham Lincoln

Cineva spune că  viața toată nu facem altceva decât să interpretăm vorbe.
Noi - pe ale altora, alții- pe ale noastre. 
 Tu ce zici?
Și,  pentru că este vacanță, o dedicație tuturor musafirilor mei!
p.s. vă place valsul? 

pe cine hrănim?

Auzi tot mai des- oameni suntem-  și nimic din ce este omenesc nu ne este străin, completa gânditorul.

Sau total străin, cred eu.

Fiecare știe că trebuie să facă bine ce face.  În interiorul lui chiar asta vrea.dar  intervin atâția factori , într-o singură clipă.   Așa că omul simte și celălalt impuls. Acela de a face doar ceea ce îi place, chiar dacă , astfel, acționează împotriva binelui.Împotriva aproapelui.

Suntem suma tuturor lucrurilor pe care le facem, dar, cred eu, și a celor pe care le gândim, și , dintr-un motiv sau altul,  nu le spunem.

Ajungem suma  voinței proprii și a expresiei de a face bine.

Constatăm asta zi de zi, clipă de clipă.

Blaise Pascal vorbea de  a doua natură, care ar face ca omul să perceapă  răul, ca fiind  normal pentru om.

Până unde ajungem cu înțelegerea?

Cât putem îndrepta?

Suntem în stare să îndreptăm?

De ce spunem,  tot mai des,  adevărul este, totdeauna, la mijloc?

Antica idee cum că ar fi  două principii, independente- binele și răul- pare depășită.Ființa noastră nu este , pur și simplu,  bună. Nu este, pur și simplu, rea.

Este, spun evoluționiștii,  deschisă spre bine, deschisă spre rău.

Spre Lumină. 

Dar și spre întuneric.

Citeam cândva, nu mai știu sigur, dacă în Confesiuni sau într-o prefață că Rouseau zicea că am fi egali de la Dumnezeu

.Biblia zice că Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa.

Deci ființa este bună. Adică a fi, a exista este  bine.

Apare, imediat, tăgada..

Sunt amândouă, binele și răul, logice?

Sau răul, întunericul este ilogic?

Și dacă aici, în lumea noastră nu avem totdeauna răspunsuri, în povești găsim, cel puțin pentru o vreme, dacă nu răspunsuri, cel puțin idei.

Se povestește că o bătrână indiancă Cherokee discuta cu nepotul ei tocmai despre lupta asta din sufletul omului- dintre bine și rău.

Și pentru ca a fi înțeleasă  o compară cu o luptă dintre doi lupi.

 -Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, se  lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie

- Și?..întreabă, uimit, copilul..

-Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…

Copilul ascultă, se uită în zare , către păduri, acolo unde știa că  se ascund lupii, și o întreabă pe  bătrână:

-Cine o să câștige, bunico?

Răspunsul vine imediat:-

Cel pe care îl vom hrăni.