marți, 7 decembrie 2010

mâine fără ieri

Mândria celor tineri este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție.  Democrit.

O cunoștință  și-a agățat sacoul , scump sacou, în clanța ușii.
Nu poate să renunțe la o haină bună , nouă și frumoasă.
A întrebat în dreapta, a întrebat în stânga, nimeni nu știe unde se repară haina.
Mda, am zis eu, era , cu niște ani în urmă, prin secțiile de croitorie de modă renumite, de altfel cam toate erau foarte cunoscute, era, zic, câte  o doamnă, lângă ușă, un birou mic, cât o bancă de elev, o lampă și ceva, un cilindru metalic. Acolo, doamna cu ochelari speciali, nu conta vârsta, remaia ciorapi de damă și stopa haine.Așa se numește repararea hainelor – stopare!
Doamnele s-au pensionat- erau câteva în tot orașul- de cilindrul făcător de minuni nimeni nu mai știe, au dispărut și croitoriile de lux, ciorapii se aruncă , de îndată ce scapă firul...
Nici brodeze nu mai sunt, ce bluze, ce ii, ce fețe de masă!!Alte vremuri!
Modistele? câte flori, pariuri, voalete, pălăriuțe...
Ceaprazarii? Cum nu știi ce sunt ceaprazarii?- confecționerii de șepci, berete...
Pălărierii? îi mai afli în Titanic vals.

Și la țară erau niște meseriași excepționali- cojocari, cizmari, crescători de viermi de mătase, specialiști în trasul mătăsii din gogoșile galbene..
Lumea i-a uitat..
Mi-au venit în minte niște chipuri dragi,  scumpe sufletului meu!

 Le spuneam simplu- moș Andrei și tușa Vasilina.
 Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere. Tușa Vasilina îl purta numai în alb- era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți , atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era  țesută  în casă. 
Din cânepă toarsă subțire și ținută  în leșie, să se înălbească ,  să devină moale. 
Toată ziua , el împletea mături: mici , pentru periat hainele, mari -, pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească. Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui , așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cănta la clarinet. 
Nu știu cine i-l cumpărase.
Știu doar că  sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau, atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug  la ei.  Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot cautau.

Moș Niculaie era meșter- potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi- în forma de T.
Ne da vara niște prune mari si gustoase, pere galbene și moi. 
Îngrijea cu  mare dragoste nespusa gradina boierească.  Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu. 
Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea  rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr. Eu il ajutam cum puteam, pentru ca miercuri seara îmi da voie să ascult, la radioul lui cu galenă, teatru radiofonic pentru copii. 
Am ascultat prima oară,  mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic,  Per Gynt.
Într-o seară,  tușa Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie.  Dintr-o cutie mare, moș  Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minunam.
La gramofonul lor, am auzit  voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodarii de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța- o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea. 
Domnul Ionel lipsise o vreme,  se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.
Câte una. 
O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- învățat  primele cuvinte în limba franceza și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe.Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, ca greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum as putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat,  fără să le cer,  atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI??

29 de comentarii:

  1. Sunt meserii care se pierd. Pana si aceea de scripcar!

    RăspundețiȘtergere
  2. Poveştile tale par a veni dintr-o altă lume, cu alt fel de oameni şi alt fel de sărbători.
    Poveşti despre oameni nemuritori.

    RăspundețiȘtergere
  3. Dispar meserii.Dispar OAMENI,dar ramane modelul.
    Amintirile raman vii.

    RăspundețiȘtergere
  4. ce gânduri şi ce amintiri frumoase!

    RăspundețiȘtergere
  5. Gina, ce amintiri clare ai! Îmi amintesc de o doamnă din primul imobil în care am locuit, ea locuia la parter și avea un aparat cu care REMAIA ciorapii de damă. Toate femeile își remaiau ciorapii, nu se prea găseau. De stopat nu-mi amintesc, nici de modiste, dar le simt lipsa, chiar dacă nu le-am văzut în locurile indicate aici. Vremuri apuse, acum totul e de gata. Croitorese mai sunt? Eu croiesc și cos singură, dar nu știu pe nimeni să-și coase la croitoreasă....O seară frumoasă! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Gina, citind povestea ta, m-am înfiorat. Am văzut, prin ochii tăi, o lume frumoasă, pitorescă, apusă, din păcate.

    RăspundețiȘtergere
  7. Repere, modele...
    Multi sunt deranjati de cuvantul "aristocrat"
    A existat o aristocratie rurala: preoti (nu toti...),dascalii, ajutori de notar, tarani gospodari din tata-n fiu- pana cand apareau exclusiv gineri...
    Era o vorba:
    "O fata la 7 sate
    Nici aceea sa nu fie
    Numai hirul(veste) ei sa vie "

    RăspundețiȘtergere
  8. Superb! Fara comentarii, doar de recitit.

    RăspundețiȘtergere
  9. Semnele de carte de etamina. Vecinii, rudele. Lucruri si fiinte dragi a caror utilitate e codul prin care intelegem lumea - in continua miscare. Si noi cu ea - ca o parte din relativitate care 'nu a fost inca niciodata cantata'.

    RăspundețiȘtergere
  10. M-ai intors intr-o lume minunata, in lumea copilariei mele, in lumea care mi-a dat tarie dar si slabiciune. M-ai facut sa simt chemarea zapezilor de alta data. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  11. Sincera sa fiu nici eu nu stiam denumirea confectionerilor de secute, beretute :D

    RăspundețiȘtergere
  12. Sărut mâna, Doamna profesoară! Felicitări pentru frumoasa dumneavoastră pagină. Acum am descoperit-o şi mărturisesc că îmi place tare mult cum scrieţi.
    Mi-am amintit şi eu de oameni de demult, din satul copilăriei mele, oameni care nu mai sunt, dar au rămas în amintirea celor care i-au cunoscut şi preţuit. Meşteri buni, vecini, rude, oameni lângă care am crescut şi de la care mereu am avut ceva de învăţat.
    Vă doresc numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  13. Tare mi-a mai placut povestea asta.
    Mi-am amintit de rochia mea de majorat - se purta pe atunci dantela era in mare voga. Dar, evident, dantela ioc pe piata. Am mers chiar si la Bucuresti. Tot nu. Am gasit insa la Cocor dantela la metru, din aia lata de vreo 5-7 cm. Era roz, dar tot am luat-o. Am dus-o la piua, am vopsit-o neagra si tanti Cro (asa o dezmierdam eu pe croitoreasa mea) o doamna in varsta, vaduva fara copii, care ma iubea la nebunie fiindca o provocam in permanenta (sa nu ma pui ce traznai am obligat-o faca, din nimicuri, resturi, ieseau opere de arta) a cusut la ea nu mai stiu cate zile si nopti. Din nu mai stiu cate (sute de metri) de dantela din aia mi-a facut o rochie tip flamenco. Iar eu cu doua seri inainte de petrecere mi-am rupt piciorul :)

    RăspundețiȘtergere
  14. Geocer,
    Îți dau dreptate, în parte, dispar multe meserii, scripcarii supraviețuiesc- dacă nu mă crezi este treaba ta- la Florența , în urmă cu 4 ani, mi-am întâlnit un fost elev-lăutar.
    Din Conțești, de lângă Racovița.
    p.s.
    că se ocupa și cu altceva..asta este altă chestie.

    RăspundețiȘtergere
  15. Alice Georgiana, mă mai gândesc!
    Mulțumesc!!

    RăspundețiȘtergere
  16. Arcadia,
    Cu două zile în urmă, am fost în locurile unde i-am cunoscut..casele sunt mărturii!!!
    Am fost foarte emoționată!!!

    RăspundețiȘtergere
  17. Otillia,
    Sunt amintiri pe care nimic nu le șterge!!

    RăspundețiȘtergere
  18. Mirela,

    Pe când eram ”suplinitoare” și nu se organiza deloc concurs pentru intrare în oraș, îmi ziceam că , într-o bună zi îmi schimb meseria- aș fi creat modele de rochii.N-am învățat să cos la mașină, dar copiilor mei le-am făcut tot felul de lucrușoare când erau mici.
    Eu cred că este mare lucru să-ți poți face și altceva, în afara meseriei.
    O seară frumoasă!!

    RăspundețiȘtergere
  19. Adele,

    Lumea aceea există în sufletele celor care au înțeles-o!1Eu chiar nu0i uit pe oamenii cărora le datorez ceea ce sunt!!

    RăspundețiȘtergere
  20. @Daurel,

    Frumos spus- aristocrație rurală, chiar asta erau acei oameni pe care i-am cunoscut!
    Aveau ” clasă”!!!
    Tradu-mi, te rog, poezioara, n-o înțeleg..

    RăspundețiȘtergere
  21. Irina,
    Da , și ”carpetele” lucrate în ” muște”, cu roșu și negru, borangicul tors fin, din care se făceau bluze, rochii și ii!
    Absolut minunate!!
    Mulțumesc pentru tot ce spui!!

    RăspundețiȘtergere
  22. Mircea,

    De fapt, lumea aceea ne-a trimis în marea cursă a vieții, cu sufletele deschise!!
    Nu putem fi doar forță, suntem un amestec frumos!
    Zăpezile? vin!!
    Farmecul acelor ani nu mai vine- îl avem în suflete doar!
    O seară bună îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  23. Iulia,
    acum știi, doar că ei, meseriașii, nu mai sunt, o spun cu tristețe..

    RăspundețiȘtergere
  24. 2 Alexandru,

    Mă simt onorată de ceea ce-mi spuneți!Și mai puțin singură în marea mea admirație pentru oamenii de la care am învățat să privesc lumea ”în ochi!!
    O seară bună vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
  25. Cati,

    Și povestea ta este frumoasă! Sper că ai purtat rochița de dantelă cu altă ocazie- tot specială!!
    La banchetul meu de bacalaureat se purta tul- abia am ”prins” o bucată, pentru ”garnitură!1
    p.s. ce cocuri aveam toate fetele!!( spre spaima băieților) dintr-odată deveniserăm alte figuri..

    RăspundețiȘtergere
  26. NU cred că am de spus măcar un cuvânt... Sunt acasă, la poartă, la canapea sunt bătrâne si bătrâni, stând de vorbă, scoţând din traista amintirilor tablouri mult mai vechi decât acele clipe...

    RăspundețiȘtergere