mi-a tăiat pisica drumul

Maica mare era bunica dinspre mama.
Maica Fănica, înaltă, ochi albaștri, căutătură dreaptă, era mama tatei.Mama naturală.
Măicuța era mama lui adoptivă.
Măicuța și maica Fănica erau cumnate, nu murea una de dragul celeilalte, noroc cu gardul care le despărțea, că altfel , nu știu de ce ar fi fost în stare când se zăreau printre uluci.
 Am avut cele mai multe și mai dragi bunici.
Eu le-am iubit pe toate .Și ele m-au iubit. Cum au putut.
Cel mai mult, măicuța, de aia mi-a și dat numele ei , și nu Adriana, cum voiau mama și nașa Andrenuța.
Asta este altă poveste.
Acum despre pisici vreau să vorbesc, pentru că i-am promis Mirelei, stăpâna I a Serafinei.
Într-o zi, maica mare de la zid, localitatea se numea  Ziduri, mi l-a trimis pe Rică.
Un ghem vărgat, portocaliu cu alb, gheruțe ascuțite și coadă lungă, stufoasă. L-a adus tata, învelit într-o vestă de lână, în plasă, pe portbagajul bicicletei.
Creștea odată cu fratele meu. Seara, torcea, tolănit pe un preșuleț, lângă sobă.
Nu știu câți ani a durat povestea. Dacă am plâns când a dispărut, nu-mi amintesc. L-am jelit pe Bujor, cel mai frumos câine, adus tot de tata, de la un prieten.
S-au dus anii, nu m-am mai gândit să aduc în casă vreun pisoi. Câine da, am o poveste cu Bill.

http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html

Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni. Sau verzi, rareori îi văd, că șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e..
Mai sunt încă două.
Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme.Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină.
Și un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.
În vară, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai mondenă pisică din câte știu.
Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele. Sau , poate că greșesc, o interesa altceva.
Acum două seri, mă întorceam de la teatru, pe la zece .Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp, ea, sigură. Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți.
Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă. Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut.
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău.
Doar că am pierdut-o pe străina din alee..