o lume într-un gând

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi  cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină  se strecoară pieziș printre grinzi.

Liniștea își toarce somnul.//

 Zvâcniri  iuți, tot mai iuți...tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..

Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele:un cufăr  înalt  scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat. Se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas  mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme,vase smălțuite  de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil,gândul îmi fuge la mâna tandră  a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care  mă privește figura țepoasă a unui bărbat, colorat în albastru.
Uite și brâul, cusut cu arnici negru și alb,o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.

Vremea le-a acoperit  în uitare.

Nu știu  de ce, cum, cine  mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești.

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat  să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că  nu am voie. Dar nici nu mă chema, de câte ori urca cineva, cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte  și înapoi, înainte  și înapoi.

M-am întâlnit cu gândurile mele.

Suntem ceea ce gândim?