cărări

”Un om avea un sentiment pe care nu și-l putea explica; și atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut.Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă  o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți explica.Și aceasta, chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul  lui și tăcerea ta.” Antoine de Saint-Exupery

Iese tiptil din curte,își rotește privirea încoace și încolo, își netezește fruntea și pornește. Pe lângă gard. Îi place iarba, încă moale. .
Calcă ușor, abia i se  văd urmele.

În capătul satului, răsuflă ușor, cât să-și tragă răsuflarea. Ia seama la tufele de mure, risipite  printre salcâmii îngălbeniți..

Trece repede malul colțuros al Argeșului, uite că oamenii nu-l lasă să înghită din vatra satului, bine-i fac, că nu-și vede de albia lui, și iar se oprește. Îi place susurul apei, în zile de astea cețoase, aruncă o pietricică, se uită la rotocoalele mici și dese, nu e  timp de odihnă, mai are de trecut podul.

Se ferește din calea unei mașini, apoi lasă și o căruță s-o depășească.

Cât ai clipi, a și ajuns în zăvoiul Crovenilor.
 Sălcii , salcâmi, plopi  și vreascuri.  Miroase a proaspăt. A plouat toată noaptea.

Oricât ar vrea , nu poate rămâne.

Prin sat, mai mult aleargă. Tot pe lângă gard. Să nu-i tulbure pe copiii grăbiți spre școală. Vorbesc de-ale lor.

Gata. Se strecoară pe lângă gardul vechi, proptit în scânduri strâmbe. De acum, tot câmpul e al ei..

Nu  are cum să se rătăcească..se pierde printre miriștile umede, se mai oprește din când în când, cât   să adune  o floricică- două, câteva   mere pădurețe. Uite și  un nuc tânăr, nu-l știa, ce bine că a crescut tocmai aici, caută printre frunzele uscate, au rămas doar coji, vrăbiile au mâncat nucile..S-ar duce până la bostănărie, nu, mai bine , nu, ocolește un hățiș de măceși și-ntr-o clipă a și ajuns la prima casă.

 Printre nori, soarele risipește  un braț de  raze firave.

Satul pare adormit.

Un câine răgușit își cere insistent simbria, într-o curte  cineva  curăță porumb, o femeie întinde rufele pe sârmă, un bătrân mână câteva oițe la păscut.

Gata.

 Mulțumită, poteca se oprește..

Ulița bunicilor! tăcută, curată, cuminte..

I se umezesc gândurile…

Poarta, aplecată într-o parte. De atâta așteptare, a pierdut zăvorul.

Buruieni înalte au năpădit curtea.

Doar fântâna a mai rămas.

și timpul...