”Un om avea un sentiment pe care nu și-l putea explica; și atunci a modelat un pic cu degetele un boț de lut.Și a lăsat lutul în drumul său. Dacă o iei pe acest drum și dai peste boțul de lut, iată-te cuprins de același sentiment pe care nu ți-l poți explica.Și aceasta, chiar dacă s-au scurs o sută de mii de ani între gestul lui și tăcerea ta.” Antoine de Saint-Exupery
Iese tiptil din curte,își rotește privirea încoace și încolo, își netezește fruntea și pornește. Pe lângă gard. Îi place iarba, încă moale. .
Calcă ușor, abia i se văd urmele.
Iese tiptil din curte,își rotește privirea încoace și încolo, își netezește fruntea și pornește. Pe lângă gard. Îi place iarba, încă moale. .
Calcă ușor, abia i se văd urmele.
În capătul satului, răsuflă ușor, cât să-și tragă răsuflarea. Ia seama la tufele de mure, risipite printre salcâmii îngălbeniți..
Trece repede malul colțuros al Argeșului, uite că oamenii nu-l lasă să înghită din vatra satului, bine-i fac, că nu-și vede de albia lui, și iar se oprește. Îi place susurul apei, în zile de astea cețoase, aruncă o pietricică, se uită la rotocoalele mici și dese, nu e timp de odihnă, mai are de trecut podul.
Se ferește din calea unei mașini, apoi lasă și o căruță s-o depășească.
Cât ai clipi, a și ajuns în zăvoiul Crovenilor.
Sălcii , salcâmi, plopi și vreascuri. Miroase a proaspăt. A plouat toată noaptea.
Sălcii , salcâmi, plopi și vreascuri. Miroase a proaspăt. A plouat toată noaptea.
Oricât ar vrea , nu poate rămâne.
Prin sat, mai mult aleargă. Tot pe lângă gard. Să nu-i tulbure pe copiii grăbiți spre școală. Vorbesc de-ale lor.
Gata. Se strecoară pe lângă gardul vechi, proptit în scânduri strâmbe. De acum, tot câmpul e al ei..
Nu are cum să se rătăcească..se pierde printre miriștile umede, se mai oprește din când în când, cât să adune o floricică- două, câteva mere pădurețe. Uite și un nuc tânăr, nu-l știa, ce bine că a crescut tocmai aici, caută printre frunzele uscate, au rămas doar coji, vrăbiile au mâncat nucile..S-ar duce până la bostănărie, nu, mai bine , nu, ocolește un hățiș de măceși și-ntr-o clipă a și ajuns la prima casă.
Printre nori, soarele risipește un braț de raze firave.
Satul pare adormit.
Un câine răgușit își cere insistent simbria, într-o curte cineva curăță porumb, o femeie întinde rufele pe sârmă, un bătrân mână câteva oițe la păscut.
Gata.
Mulțumită, poteca se oprește..
de ce ai scris asta azi... de ce ?
RăspundețiȘtergereSaint-Exupery, Natura, Fantana... tristeti si nostalgii, purtate departe de vocile lui Aznavour si Matthieu. Cuvintele sunt de prisos...
RăspundețiȘtergereIti trimit doar o imbratisare, cu mult drag, de pe insula!
esti membru cu legitimatie, v. aici:http://zbateri.blogspot.com/2010/10/membrii-clubului-cu-capul-in-nori.html
RăspundețiȘtergereVerifica te rog si rubrica din stanga, poate doresti alt link
Simt o tristete cuminte, fada... ce s-a intamplat, Gina?
RăspundețiȘtergereEla,
RăspundețiȘtergereDespre bunici nu poți vorbi decât cu vocea scăldată în lacrimi..
Ruxi,
RăspundețiȘtergereToamna este vremea nostalgiilor.
Mulțumesc pentru gândurile frumoase!
LPP,
RăspundețiȘtergereDacă spun că este prima legitimație într-un club, o să înțelegi de ce sunt atât de emoționată!!
Și, bineînțeles, cu capul în nori!( Fără ploaie, dacă se poate..)
Shanti,
RăspundețiȘtergereMai degrabă,nostalgie- e toamnă, există poteci, cad frunze..
Astfel de postări au un farmec cu totul aparte. Miroase a altă viaţă, parcă...
RăspundețiȘtergereCris,
RăspundețiȘtergereAceiasi ochi, același suflet!
Emotionant si minunat moment.
RăspundețiȘtergereAmintiri frumoase, copilaria, bunicii, verile la tara.
Nu am avut bunici la tara, dar am amintiri frumoase din copilarie, iar strada copilariei mele e asa de diferita si asta ma intristeaza.
Doamne !Cata viata are poteca ce duce spre ulita bunicilor.S-a oprit acolo stiind ca pasii vor stabate curtea,vor curata buruienile,vor indrepta poarta...
RăspundețiȘtergereImi place atat de mult sa citesc astel de ganduri!
Povestea cărării tale seamănă cu cea a hălăduirilor noastre.
RăspundețiȘtergereCOLINDĂM BLOGURI – IOANBISTRIŢEANUL (Poezii în concurs- aici se poate nota, recitiţi regulamentul); CRISTIAN LISANDRU (Să-mi dai…); MARIA POSTU (Poezia, o halta facultativa in abonamentul viata-moarte); INCERTITUDINI (cărări);
RăspundețiȘtergereprag de Ottilia Ardeleanu
când te apropii de mine de Ottilia Ardeleanu
chemare ispititoare de Ottilia Ardeleanu
Gabi,
RăspundețiȘtergereCe -ar fi copilăria fără bunici?
Ce-ar fi lumea fără poteci?
Angi,
RăspundețiȘtergereDa, fie chiar doar cu gândul..
Lumea aceea este în suflet, poteca, ulița, casa, curtea= copilăria!
Zamfir de Turda,
RăspundețiȘtergereDoar că poteca mea se reface acum doar din cuvinte.
Mi-am cunoscut numai un bunic; aveam 3-4 ani cand s-a dus...
RăspundețiȘtergereDin pacate din gospodaria parinteasca, deocamdata,adica de aproape 20 de ani, intr-o indiviziune pe cinci urmasi,mai exista cativa pomi plantati de mine din primul salariu (1969) al sora-mi,fosta zeci de ani profesoara de romana intr-un sat unguresc;se pare ca a invatat ungureste dupa pensionare, cand oamenii devin intelepti...
Nici unul dintre urmasi nu ne exprimam clar ca am dori locul natal; i-ar creste pretul...Deja am devenit egal, in acea indiviziune, cu fiica fratelui decedat...
PS. Cedarea fara despagubire n-ar fi apreciata corect; dimpotriva...Parerea mea.
Am uitat de fantana...
RăspundețiȘtergereFantanile copilariei erau cu cumpana...
@ Daurel,
RăspundețiȘtergereViața m-a răsfățat- am avut șase bunici( tatăl meu a fost înfiat de fratele tatălui lui).
Niște bunici extraordinari! I-am cunoscut pe toți, i-am iubit așa cum poate iubi un copil care se simte alintat și înțeles.
Poteca mea este firul care mă ducea de la unii la ceilalți. O știu ca-n palmă, deși, când merg în sat, văd doar o parte din ea..
În casa bunicilor materni, unde se oprește poteca, era un tablou pe care îl priveam minute în șir. Nu știu unde a dispărut.
Mă tem că acela care l-a luat habar nu avea cât este de important. Vorbeam în vara asta cu un verișor despre el. Era precis un Grigorescu- casa bunicilor este foarte aproape de locul unde s-a născut și a trăit Pictorul.
Da, fântânile aveau cumpănă.
Toate!