Nu pot lăsa ziua să fugă.
Tocmai am aflat că este dedicată femeii de la țară.. mamă, bunică, mătușă, soră, cuscră, nașă, cumnată, vecină, rudă ori simplă cunoștință, toată dragostea! Tot respectul!
O recunoști?
Pe vremea când era copil, mama ta o vedea trecând prin dreptul porții.
Așa este și astăzi- supusă, harnică, cu privirea în pământ , cu palmele aspre și obrazul pârjolit de soare.//Astăzi este ziua ei!
Mi/ai adus aminte de mamaia mea , iubita . M/ai facut sa fiu nostalgic si sa/mi fie dor. Ea este inger. Pe pamant, bunatatea si blandetea ei nu mai aveau loc.
RăspundețiȘtergereAm avut cu totii partea noastra de bunatate, de alinare. Multi nu stiu sa aprecieze. De multe ori se prefac iar cand simt cu adevarat singuratatea este prea tarziu.
Toata dragostea pentru oamenii care iubesc pamantul si se lupta cu el zi de zi, cu pamantul care le lasa urme adanci in palme...ce oameni frumosi...
RăspundețiȘtergereDar de ce lacrimi? Pentru ca munceste? Putini mai sunt cei care muncesc pamantul si pentru ei trebuie sa plangem?In tarile Europei de vest tot mai multi se retrag la sate , iar cand stai la casa si ai si o curte sau ograda , si muncesti. Dar nu e de plans.De plans sunt cei care stau in orase la bloc, in cutiute si in poluare. Cei de la tara sunt de invidiat.
RăspundețiȘtergereSi mireasa regelui din Buthan era cu privirea-n pamant,oare chiar asa de supusa va fi saracuta?
RăspundețiȘtergereCat despre femeia de la tara, cat cunosc eu,sunt si ele diferite ca toata lumea,adica este si la tara lume de tot felul, crede-ma. Din pacate eu nu mai am pe nimeni drag la tara, banuiesc ca-i mai bine decat la oras fiindca omul, cu cat este mai simplu cu atat este mai fericit,asta daca cei din jur nu-l dezamagesc.
Acum am citit comentariul Mihaelei si vad ca sunt si eu de acord cu ce spune. Oamenii de pe betoane sunt de plans,uneori...
Micuțul,
RăspundețiȘtergereÎn suflete , avem niște icoane!
Eu chiar am!
Pe mama, nu mi-o amintesc decât alergând!
Pe una dintre bunici, înaltă, cu ochii albaștri, aducându-ne ceva în șorț.
Femeile din imagine sunt autentice- le-am întâlnit în satul meu, într-o duminică dimineață- eu veneam de la mormintele părinților, ele veneau de la muncă.
Vera,
RăspundețiȘtergereDa, toată stima! Țăranii adevărați- femei și bărbați sunt din ce în ce mai puțini, dar mai sunt.
În satul copilăriei mele, am mai scris, trăiește , aproape în fiecare casă, câte o văduvă. Ea face toate treburile ! Nu doar pentru ea- deseori are în grijă și gospodăria unuia sau doi copii..
Este adevărata femeie de la țară!
Mihaela,
RăspundețiȘtergereAș zice că adevărul este, ca de obicei, la mijloc.
Putem face orice comparație..În locurile pe unde am fost, nu prea există diferențe între sate și orașe, mă rog, nu esențiale. Viața la țară este grea, dar frumoasă!
Și noi avem o căsuță la țară- este frumos! Toate, până la a lucra pământul, nu cel din curte, grădiniță de flori, grădină de zarzavat. La restul pământului, mă refer. Este aproape imposibil- nu există arendași, pur și simplu , nu poți face lucrări, pentru că nu ai cu cine.
Lumea, câtă este, abia se ocupă de pământul propriu. Cu produsele obținute, rareori se acoperă cheltuielile făcute într-un an.
Este mult de povestit..lumea nu s-a luminat, nu mai există specialiști, este și multă lene.Unii preferă să bea, în loc să muncească.
Eu vorbea despre adevărată femeie de la șară- ea are peste cincizeci de ani. Este mamă și bunică. Muncește, suferă, tace.
Bineînțeles că sunt și excepții.
Orice mi-ar spune cineva, romantismul vieții de țară îl trăiesc eu, care merg la sfârșitul săptămânii, tu, care vezi lucrurile comparativ, cineva care, încă are putere de muncă și o știință în ceea ce vrea să facă.
Dincolo de asta, este greu!! Foarte greu. Ca în feudalism.
Mulțumesc!
@ Gina
RăspundețiȘtergereDaca tot ai adus vorba despre satul adevarat , imi aduc aminte cate ceva din copilarie.
Mamaia mea, adica matusa din partea mamei, locuia intr/o comuna de la malul marii, pe soseaua ce merge la Istria. Ziua nu vedeai pe sosea si pe ulite decat copii care se jucau sau femeile care intre doua sape fugeau la cooperativa sa mai cumpere cate ceva. Seara , satul se anima, lumea obosita se aduna la cooperativa, unde era si restaurantul cu terasa si se mancau mititei si se bea bere la halba sau un vin minunat numit Murtfatlar.
Ei joia seara si sambata seara era cu totul altceva. Toti satenii se imbracau frumos si ieseau la plimbare pe sosea. Era o harababura, dar era ceva omenesc, apropiat. Toti se salutau de cate ori se intalneau, se mai opreau, mai schimbau o vorba, se mai tocmeau la munci isi mai aduceau aminte de datorii, se intalneau ochi tineri care se iubeau, se legau prietenii si familii. Eu care crescusem acolo eram de/al satului. Doar cate o ,,baba,, care nu vedea prea bine sau avea memoria cat un traseu de ulita mai intreba asa ,, Da tu al cui esti maica ?,, Sarut mana mamaie, sunt al lui Tudora a lui Mirescu , al Burciulesei, spuneam eu gata invatat. Si ea raspundea ,, Aha, al lui Tudorita . Da. Da. ,,
In acele vremuri nici nu puteai sa pui problema ca tu, copil sa treci pe langa cineva si sa nu saluti. Te faceai si pe tine si neamul de ras. Acum, eu stau la tara si tinerii se uita in ochii tai sa/i saluti. Mare mojicie. Educatia simpla, naturala nu mai exista. Toti sunt parca dusmani. Si atunci sa nu vrei sa te intorci la acele vremuri ?
O duminica placuta tuturor !
Postare de suflet, scrisă cu sufletul, pentru bătrâneţi care ar trebui să fie frumoase şi lipsite de griji... Bunicii mei nu mai sunt, dar amintirea lor rămâne aşezată în suflet.
RăspundețiȘtergereGânduri bune, Gina...
Elise,
RăspundețiȘtergereDraga mea colegă știută doar de aici!
Sunt absolut total de acord cu tine. O excepție ar fi- eu am, încă, persoane dragi șa țară, nu aici unde am căsuța, în satul meu, în care am rădăcini adânci.
De acolo sunt femeile din imagine. Ele chiar sunt de plâns. Le plâng eu, ele nu se plâng, decât foarte rar. Mi-am întâlnit două colege de școală, cu statut diferit- una- țărancă , era foc de frumoasă , cândva- astăzi este o femeie pe obrazul căreia vremea a săpat niște șanțuri adânci. Văduvă, ține două gospodării, doarme pe apucare.
Plânge.
I-am cules lacrimile în palme- suntem surori de cruce, surate- pe amândouă ne-a alăptat mama, pentru că mama ei a murit la naștere.
Cealaltă , fostă muncitoare în oraș, s-a stabilit de câțiva ani la țară. Bolnavă, îngrijește de copiii copiilor ei.
Experiențe!!
Tu ești o excepție- faci din plăcere ceea ce faci!
Mie îmi place viața la țară, așa, mai ponderat. Nu m-aș putea restabili acolo, decât dacă ar fi fost vorba de satul meu.
Cât despre diferențele dintre femei, sigur că putem discuta o zi și noapte, doar între ele trăim. Ca o paranteză- am văzut femei bete- nu-mi venea să cred...
Orice s-ar zice, eu iubesc femeia de la șară, pe care o asociez cu mama, cu bunica, cu femeile generației lor. Și cu cele de astăzi, care sunt dedicate unui țel.
O zi frumoasă îți doresc!
Micuțul,
RăspundețiȘtergereTare-mi plac imaginile pe care le descrii!
Da, se simte din ce spui o influență a orașului, aflat nu prea departe- frumoasă, pozitivă!
O lume care găsise echilibrul între muncă și plăcere! Cred că, de fapt, acesta este secretul vieții!
Cât despre salut, îți dau perfectă dreptate- la mine în sat , toată lumea saluta pe toată lumea, cu zâmbet.
Era un semn că omul are sufletul deschis.
Acum nu prea mai există sărut mâna, sărut ochii..nici bună ziua..ce să mai spun la bloc- trebuie să te ferești din calea cuiva , că mereu este grăbit. //
Satul meu- la jumătatea distanței- Pitești /București- nu era foarte bogat, era, și este frumos!!
Pe atunci, lumea petrecea sâmbătă și duminică seara, mai ales, bărbații. Puține erau femeile , ele se adunau pe la rude.
Familia era sfântă!!
Se mai păstrează și astăzi puțin, foarte puțin din obiceiurile de odinioară..
Îmi face plăcere să salut, să recunosc fețe dragi, să fiu recunoscută- este ca-ntr-o mare familie, reunită, din când în când.
Din amintirile laolaltă a două generații, rezultă satul românesc cu toate ale lui.
Păcat că schimbările zdruncină temelia frumoasă!
O zi bună!
Cris,
RăspundețiȘtergereFrumos spus!
Cred că ne zidim din amintiri și din ce ne învață ele să facem!
O zi frumoasă !
eu spun doar că o iubesc pe femeia de la ţară, soră cu pământul şi cu datinile şi cu Dumnezeu. iar ca ea nimeni, niciodată!
RăspundețiȘtergerecu drag, pentru toate aceste femei,
Ottilia
Tot respectul pentru femei, si intr-un mod deosebit pentru femeile din mediul rural.
RăspundețiȘtergereMama mea este acum la 76 de ani o "mana de om" care a locuit o viata la tara, s-a nascut in casa in care locuieste si acum, cu mentiunea ca acum la batranete au reusit "sa se modernizeze" in sensul ca au reusit sa aduca in casa apa si celelalte utilitati. A muncit o viata pamantul pe care il iubeste, este plina de intelepciune si reuseste sa faca treaba foarte repede, mai mult alearga decat merge! Nu poate locui la oras nici macar o zi, i se pare ca se sufoca, se gandeste numai la ceea ce se intampla acasa la ea.
RăspundețiȘtergereOttilia,
RăspundețiȘtergerePoeta mea dragă, în gândul tău- poem, se vede chipul unei lumi frumoase!
O lume, pe care noi chiar o știm.
Venim din sufletul ei!
Zi frumoasă îți doresc!
@gânguritu,
RăspundețiȘtergereMă înclin!
@Marycix,
RăspundețiȘtergereFericito, să-ți fie sănătoasă mama!! Să vă bucurați ani mulți, una de cealaltă!!
Nu vreau să fiu tristă..
Dacă mama ar fi trăit, ar fi avut 88 de ani. Peste câteva zile, se împlinesc 36 de ani, de când n-o mai am aici.
O am , ca pe o icoană , în suflet!
O zi frumoasă îți doresc!
Nu stiu ce sa zic. M-am nascut in Bucuresti. La fel ca toate rudele mele. Bunica era din Galati, tot oras. Nu am nici o ruda la tara. Chiar mi se pare ciudat cand aud: "Weekendul asta ma duc la tara". Dar ce defect au mamele, bunicile, surorile, ori alte femei din mediul urban? Sau va fi si ziua femeii din mediul urban? Desi nu cred, se inventeaza tot felul de "zile" idioate, imi iau angajamentul sa ma informez.
RăspundețiȘtergere@Mihai,
RăspundețiȘtergereCiudat, de ce?
Citeam în primăvară, nu rețin numele publicației că biserica noastră, printr-un reprezentant, ar cere parlamentului să desființeze ziua de 8 martie, ca zi a femeii. Argumentul era că așteptând daruri , omagii și răsfăț, femeile încalcă nu știu ce dogme.
Că la jumătatea lui octombrie, după ce termină cu munca de pe câmp, femeia de la țară ar fi omagiată cu adevărat, mi se pare ceva frumos.
Chestia este că nu cred că între vorbe și realitate este chiar semn de egalitate.
E multa fatarnicie in viata; se tot clameaza drepturile femeii de-a fi in posturi de conducere; cica, apoi le va fi bine si celorlalte...; sub comunisti,au fost femei in conducere: erau fara mila fata de celelalte...
RăspundețiȘtergerehttp://roxanaiordache.wordpress.com/2011/10/15/batalie-apriga-pentru-proasta-proastelor-din-pd-l/
Daurel
@Daurel,
RăspundețiȘtergereSunt total de acord că femeile, ajunse în funcții de conducere, își pedepsesc, mai întâi, rivalele.
Ciudat mod de egalitate..
p.s. detest agresivitatea, de orice fel!