în oglindă

 În frunze galbene și roșii, toamna își risipește, tăcută, podoaba, scăldată cu  lacrimi  reci  de brumărel.

Dincolo de  poieniță, pădurea, încă în ie vie, privește cerul pe sub  gene colorate. Între două înghițituri de cafea- extraordinară licoare în dimineți  cu ochelari cețoși, las gândurile  în voie. Lumea are probleme grave- salarii, pensii, case, conturi, burse,  politică , divorțuri, orgolii, polemici, greve.
  Nu mai rămâne loc pentru lucruri mărunte, aparent nesemnificative.

Nu știu de ce, astăzi , parcă le văd altfel.//

O știam din auzite- profesoară de excepție, într-un oraș obișnuit, circulă repede și bunele și relele, femeie talentată, pasionată, frumoasă chiar, deși prea aspră pentru o profesoară. Două fete, deștepte și ele, soțul, profesor. Într-un anume moment, ce-o fi fost în mintea ei, a dat una dintre fetițe, șapte ani avea atunci, spre adopție, unei cumnate. La început, au convenit  doar scriptic, știi, pentru avere, hârtiile  au limbajul lor, sentimentele  sapă urme adânci, taie în carne vie. 

Fata și-a găsit în unchii adoptivi părinții adevărați. Au trecut anii, surorile au devenit tot mai apropiate, mama lor naturală, tot mai departe.

Într-o bună zi, gloria profesoarei s-a scris la imperfect.

Singură. 

Tot mai singură. Zadarnice rugăminți, vizite, implorări.

Fetele sunt în Franța, ea își caută liniștea în București, pe lângă o nepoată de văr de-al doilea.//

O frunză veștedă plutește ușor, se înclină tăcută , fără mișcări  de prisos,  se așterne în iarbă.

Vremea își toarce clipele.

La blocul din față, cineva cară niște pături, un sac transparent burdușit cu haine, cărți ,  farfurii, ține piciorul în ușă, până scot frigiderul, aragazul îl iau mai pe seară, când ies de la servici. 

Îi știam de multă vreme, dom colonel, drept ca  bradul de sub fereastră, mustață, sărut mâinile , doamnelor, costum impecabil, mașina  oglindă, să te vezi în ea.

Problema lui- copiii, îi voia ca la armată- disciplinați, în paturile lor, odată cu găinile. Sătui de reclamațiile lui dom colonel, cu nevasta-n portofel, râzi tu, râzi, dar între coriști era și fiul meu cel mare, într-o zi, mai către seară, au scos un smoc serios din gardul viu și i l-au dus cadou la ușă. 

Ce discuții, ce tărăboi, acasă, la școală, ei, vremuri...

El și doamna au adunat toată viața. Nu cred că au dat cuiva vreo bucățică de pâine. 

Rămas unei nepoate din Ploiești, apartamentul a fost vândut. 

Oameni tineri, proprietarii vor să se instaleze în casă nouă.

Vânzoleala din fața scării m-a dus cu gândul, n-o să-ți vină să crezi- la  Gandhi.

Să nu spui, cumva, că în fiecare clipă, îmi vine în minte câte un gânditor, cineva mi-a trimis un mail.

Viața m-a învățat că lumea este amabilă , dacă eu sunt amabil; că persoanele sunt triste,  dacă eu sunt trist; că toți mă iubesc,  dacă și eu îi iubesc; că toți sunt răi,   dacă eu îi urăsc; că există fețe zâmbitoare,  dacă eu le zâmbesc; că exista fețe amărâte,  dacă eu sunt amărât; că lumea este fericită,  dacă eu sunt fericit; că lumea se supară,  dacă eu mă supăr; că exista persoane recunoscătoare,  dacă eu sunt recunoscător.

Viața este ca o oglindă: dacă zâmbesc, oglinda îmi întoarce zâmbetul.  

Atitudinea pe care o am în fața vieții este aceeași pe care viața o va lua față de mine.

Cine vrea să fie iubit sa iubească!

Unicul motiv să fii fericit este  ca tu hotărăști să fii fericit!

p.s. tu ce spui?