nicio pasăre nu are zbor prea înalt,

 dacă nu zboară cu aripi proprii. William Blake.


Așez cărți, mai pun ordine printre hârtii. Nu pot trece repede peste titluri. Uite ceva care, nu știu dacă astăzi le mai transmite copiilor vreun fior. În fața                               cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină..La vulturi, nuvela lui Gala Galaction.
Și dacă, să presupunem că nu-ți spune nimic textul de mai sus, nu se poate să nu-i fi zărit, printre vălătucii albi , ocolul larg, de acrobat fără teamă.
Stăpân peste întinderile albastre!//


Trăiește  mult. Chiar 70 de ani.
Își construiește  lăcașuri pe cele mai înalte culmi ale Anzilor. Secretul? o enzimă produsă de fulgii  care îl protejează de toate calamitățile.
Viața îi este un lung șir de încercări. La 40 de ani,  tocit, ciocul  se încovoaie și nu-l mai ajută să-și sfâșie prada. Nici unghiile nu-i  mai sunt de prea mare folos, le-a tocit lupta.
 Obosite de atâta zbor, apăsate de de povara vieții dușmănoase, aripile se strâng neputincioase.
Enzima obosește și ea. Nu-i mai furnizează energie.
Și-a pierdut semeția.
Ce-i rămâne de făcut?
Vulturul are de ales-
Să piară
sau
Să renască..dureros drum, 150 de zile.
Și șansa de a găsi undeva, sus de tot, într-o stâncă, o spărtură, o casă.
Doar el știe cum , își adună speranța. 
Fără să scoată vreun sunet, lovește, fără milă, ciocul de cremene. Necontenit.
 Nu mai rămâne nimic.
În casa lui de piatră, așteaptă.
Așteaptă să-i crească ciocul.
Își smulge, una, câte una, unghiile bolnave.
Vine apoi rândul penelor. Le spulberă fără oprire.
Zilele trec.
Azi o pană, mâine alta, până când, într-o zi, tot corpul i se îmbracă frumos.
Au trecut 5 luni.
Este gata de zbor. 
Pentru încă 30 de ani.//
Dacă acceptăm povestea ca fiind o fabulă, s-ar impune o morală.
Care ar fi aceea?
(sursa imaginii- email