ca-ntre surori

Cum ajunseseră ele  în mijlocul câmpiei, nimeni nu știa. Sau nu conta. Cui i-ar mai păsa de niște biete  broaște?  Țopăiau, se zbenguiau toată ziua. Erau cinci. Într-o zi, a venit țăranul cu o cazma. A început să sape  . Voia să planteze  câțiva pomi, așa că , până seara,  a făcut  zece gropi. Broaștele  își găsiseră de joacă. Trei dintre ele , mai zvăpăiate din fire, au căzut, una după alta,  în cea mai adâncă dintre gropi.   Îngrozite, țipau cât  le țineau corzile. Zadarnic au tot încercat să iasă afară, groapa era prea adâncă. Celelalte două, de pe mal  strigau, la fel de tare-  n-o să mai ieșiți niciodată, groapa este prea adâncă!  Strigau ca nebunele.  Și unele, și altele.  A venit seara, a venit și dimineața,  n-a mai apărut nici țăranul..  Două  dintre broaștele captive, resemnate, au tăcut  pentru totdeauna..  Nu se mai poate face nimic, și-au zis ele, înainte de moarte.. A treia  nu se lăsa, țopăia cu bruma ei de putere , își lua avânt, dar  ..nimic! groapa era prea adâncă. -Nu ai nicio șansă, nu ai nicio șansă! strigau din toate puterile  broaștele de pe mal! Într-o clipă, prizoniera, doar ea știe cum, țup!  a  sărit pe mal. Suratele  au amuțit. Biata  broască și-a tras  sufletul de atâta  oboseală, apoi, cu lacrimi, în ochii ei, și mai bulbucați, s-a adresat , plină de res pect, către   surorile  libere: - Vă mulțumesc,  dragele mele! Dacă nu m-ați fi încurajat  atât de insistent, muream acolo, în  gropa țăranului. Înverzite de jenă, privind una către cealaltă,   coristele au spus  disperate: - Să ne ierți, surioară, nici prin cap nu ne-a trecut că ai mai   putea ieși vreodată din groapă. -Ce spuneți? striga proaspăta eliberată,  nu aud nimic,  nu știți că sunt surdă?// Dacă ne-am imagina  că,  totdeauna,  alegoria  fabulei  este un mic  spectacol cu măști, am desprinde, sigur, o morală. care ar fi aceea?//