„Odată ce ai plecat de acasă, ești bun plecat:
Ai pornit pe drumul tău. Nu e cale de întoarcere. Acum ai ajuns în lumea mare și flămândă, iar aici, ori te îneci, ori înoți„.Anthony Hopkins
( autobiografia), pagina78
( povești adevărate pentru prieteni)
Nu mă gândesc prea des la fericire, încerc să mă bucur de ceea ce-mi creează o stare care nu are nevoie să fie numită, găsită doar în cele mai tainice firicele de suflet.
Când mă regăsesc- eu cu mine- caut ceva din dimineața aceea de iarnă, mama se trezise de dimineața, probabil că spălase rufe până noaptea târziu, așa că le întindea pe culme înainte de a trece la alte treburi.
Eram micuță, nu mergeam, încă, la școală.
Prin gemulețul dinspre curte, al camerei luminate de flăcările jucăușe din sobă, priveam fascinată întregul peisaj al unei lumi, pe care mintea mea de copil o gusta cu nesaț: rufele alb-albăstrii, ținute în scrobeală, găinile ciugulind prin zăpadă, șorțul mamei, zăpada nivelând protector grajdul, bucătăria de vară, ramurile osoase ale bătrânului nuc, curtea.
Ceva cald mă învăluia.
Cred că era fericirea!
Răsfoiesc paginile imaginare ale jurnalului acelor ani și aflu alte momente când, poate, că am atins fericirea.
Era către seară, îmi pregăteam lecțiile pentru a doua zi, geometria, nou- apărută în orar, îmi dădea mari bătăi de cap. Văd cu ochii minții manualul cu foi gălbui, foșnitoare. Încercasem în fel și chip să rezolv problemele cu teorema înălțimii. Nimic nu mergea.
Brusc, așa, de nu știu cum și de unde, mintea mi s-a limpezit, cred că am dus o perpendiculară dintr-un unghi, totul s-a luminat, am rezolvat nu doar tema, ci toate problemele de la acel capitol
A doua zi, la școală, am fost cea mai cea!
Eram fericită!
Dacă este să caut în sufletul meu de adolescentă momentele de fericire, ele țin de sentimente:primele scrisori de dragoste, primul dans, luna... Mai târziu, am descoperit fericirea în sentimentul inegalabil matern, doi fii, la ceva distanță unul de altul,fiecare altfel, primii lor pași, primele cuvinte stâlcite, serbări, școli, examene, sosiri.
Nepoțeii!
În urmă cu câțiva ani, într-o excursie în Danemarca, am aflat că danezii sunt poporul cel mai fericit din Europa.
Am încercat să înțeleg ceva din fericirea lor- era primăvară ( la noi), la ei băteau vânturi aprige, îi vedeam dimineața pedalând care/ încotro, de la cel mai mic, până la cel mai vârstnic, neluând nicicum în seamă frigul, vântul, cerul noros,
Am văzut către seară grupuri de tineri,fete și băieți, unul lângă altul,în colț de parc, cu câte un suc sau câte o bere în mână, în spatele lor, bicicletele și ele, în cerc. Le auzeam râsetele, le priveam fețele îmbujorate.
Cineva din grupul nostru de excursioniști se întreba atunci, cu o ironie aspră.„cum să fie, domle, ăștia fericiți, când, clipă de clipă, te spulberă vântul??„
Ieri, m-am dus împreună cu mai mulți foști colegi de cancelarie,să-i ducem flori și lumină unuia dintre primii directorii din anii în care noi am pus mult suflet și pasiune în meserie.
La priveam fețele, ni se mai întâlneau privirile,îmi treceau prin minte fel și fel de întâmplări,din câte s-au petrecut în anii mei de profesoară...
În îndepărtații ani,înscriși în carnete de muncă, cu măriri de salarii și promovări de trepte,toamnele fugeau una după alta, copiii noștri erau școlari,ne întâlneam în vacanțe la mare sau la munte.
Un om și mai mulți oameni, profesori și învățători, lucruri bune, altele, poate, altfel,
, un drum deloc ușor, întrebări nerostite niciodată, flori, lumină..
Este decembrie, vin Sărbătorile, lumea este mult prea agitată..
Citesc o carte frumoasă, un fel de anatomie a unui suflet special, cum zice cineva”Hai că am reușit, puștiule„, Anthony Hopkins.
„Cine sunt?
Unde sunt?
Când se întâmplă?
Ce vreau?
De ce vreau asta?
Cum să obțin asta?
Ce trebuie să depășesc pentru a obține ce vreau?”//
Cam multe întrebări, așa-i? că nici timp nu-ți mai rămâne să ghicești pe unde o fi hoinărind fericirea.
