la Cărturești!

Obosită  de atâta  plânset, ploaia își odihnea ultimii stropi printre pietre  și ziduri. Deși colțuroasă, dimineața își  lămurea  drămuit  gândurile. Și noi, odată  cu ea.

   Socoteala  din târg  nu se potrivește  prea des  cu  cea de acasă-concertul  formației  „Pink  Martini” de la  Sala Palatului  pentru care  cumpăraserăm bilete  cu  două luni  înainte  nu prea  ne-a  încântat- așa  că , oricum ar fi fost  vremea,  o plimbare  trebuia  să facem. 

 Și  să ajungem la  Cărturești.

Dincolo  de   respirația agitată a străzii, librăria te primește  în decorul ei odihnitor, tu ,spectatorul a  tot, lași lumea  cu ale ei, tu, într-un  vast  parc, decor  în multe  culori, pliuri  de  lumină, acorduri  fără  sunete.  

Clipe  doar ale tale, amestec dulceag, atâtea  vieți adunate  între file, timp  fără început, diagonală difuză între  ceea  ce ești   și ceea   ce este, murmur, parfumuri,  teritoriul tău intim într-un  vast imperiu, însoțitori invizibili, cărți, atâta  lumină!

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2015/03/unde-se-boteaza-cuvintele.html

un meci, ca un port în mijlocul depărtărilor

Poate că de teama ridicolului,mulți fug din fața  sensibilităților sociale, într-un fel, se blindează, despuindu-se de  tot ce le-ar putea atinge, în vreun fel, acea parte nevăzută, numită suflet. Ei trăiesc, cumva, doar la nivelul senzațiilor.

O fi bine, o fi rău doar ei știu cum le este.

Am  fost de foarte puține ori pe un stadion, dacă aș fi  consemnat, cumva,  poate că numărul participărilor mele  la  niște meciuri de fotbal  s-ar putea identifica pe degetele de la o mână. Pe la radio,am mai ascultat, mai ales, când  comentatori erau niște  domni cu voci inconfundabile.

Spre sfârșitul zilei de ieri, am aflat  că va fi un meci cu miză  mare de tot.Nu prea convinsă, am ajuns în fața televizorului.  

Am văzut spectacolul inițial,Franța, jos pălăria!

 Absolut extraordinară gazdă!

Și s-a întâmplat momentul cu jucătorul Ronaldo.

 A fost precum”intriga „într-o grandioasă operă epică.

 Din clipa aceea, am trăit  spectacolul cu  tot sufletul!

 Ce energii declanșează sportul adevărat, ce ființă extraordinară este omul care luptă  pentru un țel!

  Cât de  frumoasă poate fi solidaritatea  umană! 

Îi auzeam pe francezii din tribune intonând imnul țării lor, ori de câte ori voiau să-și încurajeze jucătorii,  răspundeau  portughezii- turiști și imigranți!

 Sublime eforturi!

 Nu mă pricep deloc la tehnica  acestui  sport, ceva volei am  făcut și eu, copiii și nepoții mei fac schi, ciclism, tenis-  s-ar amuza, desigur, dacă ar ști că eu am văzut un meci de fotbal  până la capăt, ba  chiar îmi permit  să povestesc niște stări.

Știi,când l-am văzut plângând pe Ronaldo, tânărul acela,despre care un comentator a spus;” un copil sărac  dintr-un cartier  al Lisabonei”, iar mai apoi, scos cu targa de pe teren, și atacul  pervers al neobositelor molii,
 am revăzut cu ochii sufletului mare parte  din excursia mea în Portugal.

 Ce frumos sună:Portugal!

Locul unde  oceanul sărută glezna fierbinte a Terrei, dincolo de orizont, azurul  cerului se unește cu  albastrul nesfârșit al   oceanului, trec vapoare, curge timpul, înflorește și se ofilește garoafa atlantica, arde  pământul în veri toride, eucalipții mângâie norii...

Și o mică  povestioară despre  ce mi s-a întâmplat într-un  uriaș moll,din  Lisabona- căutam o bluză frumoasă.  Am zărit o gondolă uriașă, rotitoare, pe care  erau aliniate  multe, multe bluze. Am întins mâna către cea pe care o doream. Nu știu cum, în clipa aceea, peste picioarele mele  s-au rostogolit   câteva sticle cu vin, vreo două chiar s-au spart, prietena mea  a fugit, m-am văzut singură și neajutorată. A apărut imediat   un bărbat  impecabil îmbrăcat, și-a cerut insistent scuze,  o angajată  mi-a șters  picioarele cu un prosop curat și umed, alta a curățat locul și în minutele următoare partea de jos a ”gondolei ” a fost debarasată,  au rămas doar bluze și alte articole textile.

Portugal!  la capătul lumii!

Și mi-am mai amintit de o seară superbă petrecută în Lisabona, într-o tavernă a unui român:am ascultat `fado”, i-am văzut pe portughezi adunați  la mesele lor de lemn cafeniu, sorbind,cu ochii întredeschiși, din   paharele   pline cu vin roșu, ascultând, parcă  total pierduți în depărtări , apoi, într-un dans nebun,lovind podeaua, cu cizmele lor potcovite temeinic.

Toate astea  le-am redescoperit  în meciul  de  astă noapte.

Mereu alte înțelesuri ascunse în lucruri și în întâmplări!

fără hotar, gândul

Iute ca o lunatică, aleargă desculță , lăsând în urmă-i dâre  lungi  de parfum verde.
Adună zambile în șorțul  roz de ierburi dese.
 Și narcise inocente. 
În drum spre căsuța  din pădure, joacă șotron cu niște fetițe vesele.Trage cu ochiul la cei câțiva pensionari ghemuiți în jurul mesei de table, suie în grabă potecuța și se pierde printre copacii   golași.
Capricioasă ființă este primăvara..//

O prietenă îmi amintește de  niște imagini dragi, vara 2010 -Portugal!

Locul unde pământul , oceanul și cerul  se îmbrățișează prelung, sorbind  fără grabă nemărginirea , în adieri galbene de garoafa atlantica, zvon de sirene,  convoi de pirați, vrei să afli cea mai tulburătoare poveste de dragoste, rămâi o clipă -  povești nemuritoare .
Dans tragic, în unduiri de vise.
Amalia Rodrigues în sfâșietoarul ei   ritm unic de fado.
Îți place muzica asta  în șoapte de valuri?

amintiri albastre

Portugal .Dacă, dintr-un motiv,  total străin de tine,ți s-a întâmplat să  pierzi toate fotografiile, semne fizice ale trecerii tale, unice, poate, prin locuri dragi, îmi vei înțelege starea...

 

 Noroc că pe lumea asta există prieteni!
  

Am recuperat o parte din farmecul unei fabuloase croaziere pe Duoro,

            Porto, intr-o splendidă zi de august 26.     La noi , ar fi apus soarele.

În Portugal, strălucea, în toată splendoarea lui astrală!!

Fotografiile sunt un dar din partea unei Doamne, căreia îi mulțumesc.( se văd și ajurele bluzei mele).

Senzația este că mângâi  timpul prin ochii altcuiva...cu sufletul tău.
O poveste, păstrată în clipe..în vocea depărtării.

lumea nu este roz

Cât din ce  simți poți lăsa în cuvinte adunate în rânduri să zboare  prin fața ochilor altora?

Folosește cuiva  să afle  cât de intens  ai trăit un moment, cât de mult te-a pătruns un gest al cuiva, pe care, poate, n-o să-l mai vezi niciodată?

Caietul meu pare, deja, un bătrânel cu haină zdrențuită. O tipă cu ifose, că, slavă Domnului,  sunt atâtea cu care te intersectezi vrând/nevrând, mă întreba dacă este  cel de anul trecut.

Știi cum e?

Excursia este  ceva destul de greu- lume diferită. Diferită nu doar ca preocupări, atitudine, vârstă,  stare socială, economică, financiară, fizică și cum o mai fi ea..Pe o perioadă, cam de două săptămâni, alcătuim un grup.Așa să-i zicem, deși este impropriu chiar în denumire, nu doar în esență.

Fără să vrei, depinzi de toți și de fiecare în parte.De bunătatea celor care o au, de răutatea celor care nu se sfiesc să și-o reverse, de timp,  de  starea de sănătate a ta sau a altuia, de întâmplare, de interesele unuia sau altuia.

Așa se face că timpul fuge și, odată cu el, imaginile, stările,  gândurile și farmecul clipei.

Dacă n-o prind in caietul meu, este pierdută pentru totdeauna. Și sufăr. Este a mea, doar a mea.

La Fatima, in multitudinea de oameni, ca un râu  colorat, am zărit ochii unei  tinere mame. O femeie grasă, foarte grasă, ducându-și copilul la piept, ca o bocceluță vorbitoare,  târâș, în genunchi.Nu știu de unde își începuse chinul, oricum, kilometri întregi.

Venea să-i ceară Maicii Domnului sănătate.

 Pentru ea și pentru prunc.

La 38 de grade. In genunchi. Cu un copil mic iî brațe. Soțul o ținea de mână.

La Fatima, Maica Domnului s-ar fi arătat, de-a lungul vremii, de sute de ori. Mai ales , în fața unor copii gemeni păstori și a verișoarei lor.

Îndemnul era la credință, la toleranță,  la înțelegere între oameni.

Am citit legenda. Este fascinantă!

Am văzut locurile. Atât cât poți vedea în câteva ore toride, care au, pentru fiecare, o cu totul altă semnificație.

Zona  pare a fi coborâtă dintr-o poveste- copaci înalți , împrejmuind un colț  alb..in față sanctuarul..și lumea, curgând, din toate părțile în zvon ușor de  vorbe ..

”Regina sacratissimi, rosarii Fatima ora pro nobis.”

Un fel de tavernă.
Ultima seară, la Lisabona. Mulți portughezi și noi, dansuri populare, in tropăit de potcoave prinse de tălpi, fuste crețe colorate, bărbați cu priviri întunecate, amintind de pirații poveștilor marinărești.

Muzică fado, clinchet de pahare, blițuri, fețe vesele, trăiri.

Trei cântăreți, toți trecuți de prima , poate și de a doua tinerețe- noaptea totul strălucește- două femei și un bărbat.

Pasiune, intensitate, artă. Așa am simțit eu.//
La o  masa,  ceva mai  în față,  se spun bancuri. Pe întrecute.

Către final, artistul își lasă deoparte haina largă, neagră, solemnă.

 Se arată omul practic, presat de grija zilei de mâine, își vinde, printre mese, cd-ul.

 Frederico Vinagre. L-am cumpărat. 20 de euro. Destul de scump, pentru mine.

Rămân cu părere de rău că n-am avut suficienți bani. Una dintre femei avea in ochi  o sclipire ciudată, când, în felul meu, i-am sugerat că nu-i pot cumpăra  clipa de eternitate din voce.