nu știu dacă

 am fost „fata tatei„.ce știu sigur este  că în prezența lui  totdeauna m-am simțit ocrotită, cum niciodată de atunci nu mi-a  mai fost dat  să mă aflu.

povești adevărate pentru prieteni

Cu mine a fost un tată extrem de exigent.

 În lumea satului  copilăriei și adolescenței  mele, onoarea era  cea mai de preț comoară. Nu  voi repeta  cuvintele pe care mi le-a spus pe la 15 ani, pentru că, dacă ar fi să le compar cu felul în care se educă fetele astăzi, tata ar părea  un sadic.

  Cred  că toți tații acelor ani le cereau fiicelor lor onoare.

Deși tremuram când  ochii lui albaștri se  făceau cenușii, l-am fentat serios, într-o seară de vară. Mereu am  simțit că că mama a știut să acopere, în vreun fel absența mea.  Împreună cu alți tineri, studenți și elevi de liceu serioși, băieți și fete, am  mers cu bicicletele  într-un sat  situat  cam la  vreo 8 km de  noi. Uliești.

 La  un ceai dansant într-o- curte  mare, luminată ca ziua!

Nu a  fost prea duios  cu mine, m-a și bătut de două ori.Poate că ar fi trebuit să zic  că  doar m-a pedepsit, însă pedeapsa  

a  fost dură.

Prima oară  pe la  5 ani. Atunci i-am spus  unei rude apropiate  a lui că minte. Chiar mințea.

  Tata  a luat vorbele mele  drept obrăznicie.

  A  doua oară, s-a întâmplat într-un moment absolut special  pentru mine, tocmai fusesem admisă în liceu.

 Erau vremuri grele:ni se luaseră pământul, pentru care  tata renunțase la serviciul lui din București,caii, uneltele agricole.

 Liceul însemna o cheltuială serioasă pentru o familie dintr-un sat colectivizat.

  S-a întâmplat ca în ziua aceea să rămân  fără un pulover roșu nou, din cașmir,cumpărat de tata, pentru  Paști.

 116 sau 118 lei. 

Erau bani serioși atunci.

  I-l încredințasem  unei consătence, cât  să intru în sala  Miliției, pentru a primi  primul  meu buletin de identitate.

 La ieșire, femeia dispăruse și, cu ea, și frumosul meu pulover. 

Când am coborât din autobuzul cu care mă întorceam acasă de la Titu, mândră că sunt  elevă de liceu,am mers direct la ea acasă. După ce am strigat  de multe ori la poartă, a ieșit și mi-a spus  că îl lăsase pe  bancă, în fața  Miliției.

 Ca o paranteză, după vreo doi ani, la nunta unei rude, femeia  purta puloverul meu, vopsit  în negru....

 Nu am putut ascunde adevărul în fața părinților.

 Mama  nu a spus  nimic.

  Tata m-a pedepsit.

L-am iertat  târziu, de uitat, iată, nu am uitat ... în gestul lui  era, cred, toată revolta, nu împotriva mea, o copilă de  14 ani, era ura împotriva  cuiva  nevăzut care făcuse din el  un om revoltat.

Urma să merg la liceu. 

Asta însemna  multe cheltuieli:plata  internatului, uniformă, manuale,caiete, costum pentru sport și câte altele.

Cred, mereu am crezut, că în gestul acela  al lui era disperarea unui om încolțit, care și-a  aruncat revolta asupra celei mai inofensive ființe. fiica lui, admisă în liceu cu note  mari.

 

  În  gimnaziu, de la el am învățat, ”cu aplicație” pe  bucăți mari de lemn, din curte, toate suprafețele, toate volumele  corpurilor geometrice.

  Și rezolvarea exercițiilor cu regulile de „trei simplă „și „trei compusă”,  tot de el le-am deprins.

 Tata a fost primul  bărbat care m-a dus  la restaurant. Eram în clasa a  X-a. 

„Restaurantul Gării” din orășelul  în care 4 ani am fost elevă de liceu.   

Tata iubea  pământul  și pomii din livadă.Și caii lui frumoși. Și țigările”Mărășești. Fuma înrăit, iar în câte o seară,  spre deznădejdea mamei, mai fugea la  câte un joc de cărți, pe  bani, cu prietenii.

În fiecare  toamnă,  tata  pregătea  pastramă  de  oaie,era nu doar  bucuria lui, era  grija  pentru noi,

Povestea rar, dar povestea  frumos, de la el știu  legendele  despre  numelor  multor sate  vecin. Corbii Mari, Corbii Ciungi, Vadu- Stanchii, Obislav.

Despre armată  povestea în serile de iarnă  cu  doi prieteni. Mereu  voi regreta  că  nu i-am cerut să-mi povestească  amănunțit  despre acea perioadă   grea din viața lui.

Știa multe  cuvinte rusești, pe care le învățase în prizonierat,  le-am reținut și eu de la el, înainte de a le fi auzit la școală.

  Cânta la muzicuță romanțe și cântece populare, cuvintele  ni le  cânta mama” Zărzărea, zărzărea, Zărzărică-i mândra mea, Pe la poarta mândrei mele  Gheorghită trecea...„ o ducea pe mama la petreceri, dansau.

Asta știu de  la mama lui, maica  Fănica.

  Mă trezeam noaptea, la întoarcerea lor de la  vreo nuntă., știind că într-o batistă se  ascundeau  bunătăți pentru  mine  și pentru fratele meu..o bucățică de cozonac, o feliuță de  salam, câteva  măsline.  

Mai târziu, îmi plăcea  să-i aud povestind despre asta.

 După ce am pierdut-o pe  mama, tata s-a îmbolnăvit  grav. Simțeam că  nu vrea  să mai trăiască

În câteva luni, nu mă mai recunoștea, încurca  nume  și persoane.

S-a stins simplu.

Avea  doar 61 de ani.

 Era 20 iulie 1980.

Ziua Sfântului Ilie.

Corbii Ciungi

Mers în căruță.

O singură dată cu motocicleta.
Adevărată Odisee!
Surorile bunicului, Rada și Maria, se măritaseră în Corbii Ciungi. Talițu și măicuța  mă luau cu ei la nunți, botezuri, cumetrii, neamul era mare...Plecam în zori, să nu ne prindă soarele. Din culcușul meu, pregătit grijuliu de bunica, ascultam uimită zvonuri, copite de cai, cocoși rătăciți, greieri și păsări, frunze în șoapte de vânt. Licăreau plăpând  pe cer ultimele stele.
Drumul tăia câteva câmpuri lungi, se arcuia pe sub poale de pădure. Nu îndrăzneam să le spun bunicilor că aș vrea să culeg frăguțe și mure, amânam, de fiecare dată.//
 Dacă vii dinspre București, fă un mic ocol în stânga, printre șirurile de plopi răzleți, iviți între pâlcuri de albăstrele, și lasă autostrada să-și ducă spre nord fuga ei disperată.

Casele  se țin una de alta. Sat bogat, liniștit, primăria, școala, biserica, farmacia, o simigerie, poliția, toate  și-au dat mâna. De când mă știu.

Parfum de liliac primăvara târziu,  bujori, trandafiri și crizanteme în tot anul . Din belșug, în toate grădinițele din fața caselor !
Iarna e mai greu, cade multă zăpadă.

Lași satul cu treburile lui, de dimineața până în  toiul nopții,  și cobori.

Pe malul lacului era târgul de vineri..

  Pământ bătătorit  de ani și de pași.

Parcă a fost ieri... o lume în  mers rotitor: cojocari, croitori, cizmari, pricepuți vânzători chemându-și clienții, străini  și localnici, tineri și vârstnici, fețe și  brațe, voci potolite în murmur neclar. Astăzi locul și-a uitat  vânzoleala.
Treci câmpul, drumul este bun, primarul a turnat asfalt, altfel își rupea frumusețe de mașină, este și băiat bun, zice fosta mea colegă de școală.
Stai doar o clipă, trebuie să simți tihna amiezii privind lumea de sus. Podul, gigantică mână între sate!
Noaptea, doamne!să-l vezi noaptea, sub  puzderia de stele! dedesubt benzile autostrăzii șerpuind printre câmpuri, în spate  pădurea, în față, doar ghicit printre arbori în verde,  satul.
 Ungureni!
Tata zicea că  primii localnici  veniseră din Ardeal cu cine știe ce treburi. Unguri li s-a zis. S-au așezat aici, s-au însurat și neamul  lor a tot crescut.

Când mergeam eu  la școală, satul avea alt nume.În celălalt capăt,  era o moară străjuită de mulți peri,venea lumea din satele învecinate, îi ascultam vrăjită  pufăitul cadențat fie vară, fie iarnă.
Fundu Părului.
 După o vreme, satul a primit numele unui Domn care  va fi trecut  Argeșul cu pandurii lui:Tudor Vladimirescu.
Tata nu mai este de mult, în sat sunt  peste o sută  de văduve, da este un sat văduvit, cine să-mi mai povestească de unde au venit atâtea nume, femeile nu-și bat capul cu treburi de astea.
Eu, mereu în grabă, ca și cum mi-aș fi rătăcit calea.
Lumea pleacă, vine, bătrânii au luat cu ei poveștile, tinerii au alte treburi.//
Risipite între Neajlov și Argeș, satele  își duc  zilele și nopțile, an după an, în marea, mereu  neobosita  curgere a vremii.//

 În joc de văpăi scurte, încălzind cămăruța, noaptea părea fără sfârșit.

 Pentru mătușa,  nu era ceva nou. Doar că acum avea cu cine să-și împartă gândurile. Întâi , am jucat tabinet, pasiunea ei. Am lăsat-o să bată, îi place să-i spui că este cea mai tare! Cândva era...
Am ajuns și la lucruri mai serioase.
Eu întrebam, ea își tot întorcea amintirile de pe o parte pe alta. Și eu, și ea știam câte ceva.
Eu, de la tata, ea, din auzite.
 I-am promis că n-o să las poveștile să se risipească. Satele noastre sunt adunate. Le separă cele două râuri.
Nu este de mirare ca sunt foarte vechi. Oamenii au fost atrași de luncile prielnice.//
 L-am văzut într-o vară, eram copil.
I se spune Vadu' Stanchii. Sărăcuț sat, case risipite, micuțe. Curți strâmte.
Cum a putut fiecare. Drum de țară. Praf și pietre.
Se zice că demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba despre Vlad Țepeș, ar fi trecut într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul, aruncat pe spinarea unui dâmb.
Crâșmărița-frumoasă foc! Ca toate crâșmărițele!
Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți.
I-a cerut femeii să-l aștepte.
Credincioasă.
Seară de seară.
Cu lampa aprinsă.
Într-o noapte de toamnă lipicioasă, întunecată de nu se mai vedea nici coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit.
Nemâncat și obosit, Domnul a bătut în geam.
Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți.
Și-au plătit scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate brațele. De la coate. Și aruncate corbilor.
În toate părțile.
De atunci, două sate vecine se numesc Corbii Ciungi.
Și Corbii Mari..//

sub voal

( aseară, în Trivale)
În loc de motto:
Rochia lungă  mătura  frunzele de pe trotuarul cam bășicat din loc în loc. Nu era deloc greu să-ți dai seama că pantofii  bine garnisiți cu străluciri de Swrovscki  îi făcuseră bătături. Mireasa mergea,totuși,destul de repede. Un pas în spate, însoțit de câțiva prieteni, mirele ținea pasul, fumând. Pe aleea principală a parcului, doamne în rochii lungi și domni cu cravate asortate  făceau față cu greu căldurii. La început, am crezut că vin de la  Schit, unde, probabil, avusese loc ceremonia religioasă. Cum la întoarcere, am  reîntâlnit alaiul, am priceput că  altul era scopul mersului în fugă:cununia se săvârșise în oraș, iar petrecerea  urma să se petreacă în restaurantul din pădure.//

Când spui Grecia, gândul îți zboară la Olimp, și, bineînțeles,  la zeii lui, pe care îi  găsești frumos ambalați în   legende.//

Nu știu cum se face,  dar , de fiecare dată, când  mă poartă pașii prin locuri străine, îmi iese în cale o nuntă..
În Bulgaria, la Veliko Târnovo, chiar la doi pași de hotel, în tulburătorul  cadru medieval  al fortăreței  Tsarevets,  în ultima sâmbătă  seara  de august, se filma un cadru de film, răpirea miresei. 

 Peste exact o săptămână, în asfințit,  înainte de a intra în  superba agitație a  cartierului Plaka, am zărit, fugitiv, o nuntă adevărată. N-am reușit să fac nicio poză, pentru că bulevardele capitalei elene erau împânzite de scutieri.

Și dacă  vorbim despre legende, să amintim că  voalul miresei este,  în tradiția noastră, simbolul inocenței, al purității și al castității, dar și  un mod de a o proteja pe tânăra care merge la altar  de spiritele rele.

Legendele grecești aruncă asupra acestui simbol un fel de explicație, pentru noi, mai greu de acceptat.

 Spartanii primeau, din fragedă pruncie,  o educație dură,  fiind ținuți departe de  fete. De aceea,  gândurile și sentimentele lor   se îndreptau, mai ales, către camarazi.

Era nevoie, însă, de generații de luptători, deci de căsătorie.

Cum  fetele nu prea făceau să  vibreze inimile încrâncenaților   spartani, ele erau rase în cap sau tunse băiețește și, pentru decor, atunci când se măritau, capetele le erau acoperite cu un văl împletit din bumbac.

Cu  vremea, acest articol vestimentar a devenit  simbolul autorității  bărbatului, care avea putere deplină asupra soției. Și calitatea lui, a voalului, s-a  îmbunătățit.

 Se mai spune că, în acea vreme, și chiar mai târziu,  pentru că  multe căsătorii erau  aranjate, prin vălul dens,  nu se vedea chipul miresei, iar  viitorul  soț nu avea  nicio șansă să   mai poată renunța, fața  consoartei descoperindu-se abia după ce căsătoria era pecetluită.

 Și pentru că tot vorbim despre greci și despre legendele lor, nu se poate să trecem fără a spune câteva vorbe despre o celebră nuntă, cea a lui Jacqueline Kennedy cu Aristotel Onassis. 

Fiind la a doua căsătorie, fosta primă doamnă a Americii  n-a mai purtat voal.

Rochiei de dantelă bej, lucrată de  Valentino, costelivul  mire magnat i-a asortat, în decorul de basm al insulei Skorpios, un inel de 40 de karate, tăietură Marquise Lesotho.

Să  fi uitat, oare, fosta domnișoară Jackie Bouvier  ziua de 12 septembrie  1953, când John Fitzerald Kennedy a făcut-o  mireasa cu rochia cea mai cea mai fotografiată din istoria Americii?

La  ceremonie, ea a purtat un colier de perle, o brățară  cu diamante, iar buchetul de  gardenii alb și roz se asorta la  ivoarul  princiar al rochiei, cu umeri dezgoliți și talie de viespe perfectă, peste care se revărsau faldurile voalului presărat cu trandafiri minusculi, purtat prima oară de către  bunica Lee.//
îți plac nunțile?

la Rila

     Autocarul care avea să ne ducă în patria zeilor părăsește  panglica  netedă a  șoselei bulgărești,  abătându-se  într-o zonă umbroasă,  împânzită de brazi semeți, pentru a face primul popas la cea mai  cunoscută mânăstire ortodoxă balcanică, Rila, situată la  1147metri deasupra  nivelului mării, pe valea râului Rilska. 

Deși  are aspectul unei fortărețe, lăcașul se completează armonios cu alte câteva construcții, impresionante prin arhitectura  lor maiestuoasă, în care se împletesc  coloane, arce,  scări de lemn și balcoane sculptate.

O pace adâncă   mângâie blând  turlele, ferestrele,  chiliile, pașii  sutelor de vizitatori  se pierd  în  răcoarea  aleilor pietruite,  brazii  trimit miresme  răcoroase, cerul pare mai aproape,  sufletul se desfată în simfonia amestecului  plăcut de  nuanțe și gânduri.

Nu-mi propun o descriere amănunțită a lăcașului care se întinde pe o suprafață de 8800 de metri, al cărui nume   se asociază cu  cel al întemeietorului, Ioan  Riski, păstor orfan, care la doar 25 de ani a ales reculegerea  într-o grotă de stâncă. 

Se întâmpla  în a doua jumătate a secolului al  IXlea.

Circulă o legendă  potrivit căreia,   tânărul  sihastru, devenit Sfântul Ioan de Rila,  ar fi fost  descoperit de către țarul Ivan, care l-ar fi ajutat financiar, astfel încât  în locul grotei, el ar fi început construcția  așezământului, pentru terminarea căruia, în timp, multe fețe încoronate ar fi făcut donații  generoase. 

Mânăstirea a suferit  multe distrugeri, mai ales  din cauza năvălirilor turcești, dar , de fiecare dată,   ea  a fost reconstruită.

 În 1883,  a izbucnit un incendiu  devastator, în urma căruia a rămas intact doar turnul de apărare, cunoscut sub numele de Turnul lui Hreliov.

 Între anii 1451 și 1460. mănăstirea a fost abandonată,  restaurarea ei  datorându-se eforturilor a trei frați, Ioasaf, David și Teofan, preoți în satul Granica. Din însemnările  unui scriitor balcanic, Vladislav Grămăticul,  ar rezulta că, după ce ctitoria a fost restaurată,   preoții amintiți au adunat în jurul ei   o nouă comunitate de călugări. Prin strădania celor trei frați, au fost aduse în mănăstire   moaștele  Sfântului Ioan de Rila.

Ceea ce conferă  acestui lăcaș  o și mai mare însemnătate este faptul că  aici  a început să imprime  întâia tiparniță din Bulgaria ,  mașina de imprimat, lucrată la Viena,  păstrându-se și astăzi în muzeul așezământului, unde a funcționat și o  școală de muzică bizantină, iar  mai apoi și o școală literară, la care  au participat și călugării Teofan și Paisie de Rila.

 În anul 1976, Mânăstirea Rila a fost declarată monument istoric și arhitectural național. Câțiva ani mai târziu, ea  a primit din partea Institutului  și Federației  Pelerinilor și Jurnaliștilor  diploma și Mărul de Aur, cea mai însemnată recunoaștere a unui loc de cultură națională și turism.
Începând cu 1983, aceasta a fost trecuta pe lista Patrimoniului Mondial de Cultură UNESCO.

Las imaginile să vorbească adresându-ți îndemnul să faci un scurt popas în  liniștea  acestor locuri, dacă te afli  în trecere .

fără hotar, gândul

Iute ca o lunatică, aleargă desculță , lăsând în urmă-i dâre  lungi  de parfum verde.
Adună zambile în șorțul  roz de ierburi dese.
 Și narcise inocente. 
În drum spre căsuța  din pădure, joacă șotron cu niște fetițe vesele.Trage cu ochiul la cei câțiva pensionari ghemuiți în jurul mesei de table, suie în grabă potecuța și se pierde printre copacii   golași.
Capricioasă ființă este primăvara..//

O prietenă îmi amintește de  niște imagini dragi, vara 2010 -Portugal!

Locul unde pământul , oceanul și cerul  se îmbrățișează prelung, sorbind  fără grabă nemărginirea , în adieri galbene de garoafa atlantica, zvon de sirene,  convoi de pirați, vrei să afli cea mai tulburătoare poveste de dragoste, rămâi o clipă -  povești nemuritoare .
Dans tragic, în unduiri de vise.
Amalia Rodrigues în sfâșietoarul ei   ritm unic de fado.
Îți place muzica asta  în șoapte de valuri?

gandeste pozitiv!

Suna bine si frumos legenda pasarii Phoenix, care , cand simte ca viata i se sfarseste, isi face cuib dintr-un amestec doar de ea stiut, ii da foc si arde odata cu el. Renaste din propria-i cenusa..fiecare pasare noua o ingroapa pe cea din a carei cenusa s-a ridicat. Tot legenda spune ca ar fi o asemanare intre pasarea aceasta – lebada, vazuta din fata, unicorn, privita din spate, cu spinare de broasca testoasa- si Closca noastra cu puii de aur..legende!
Mi-a venit in minte simbolul pasarii nemuririi, privind la ce se intampla in jurul nostru, transpus in cuvinte scrise, citite:
ziarul Gandul- Viiturile au luat 0,6% din PIB;
Evenimentul zilei-Guvernul a decis: 60000 de bugetari vor fi concediati;
Romania libera-59000 de bugetari vor fi dati afara;
Gandul- Avertizarea Cod galben de ploi, pentru Moldova si nordul Dobrogei, prelungita pana vineri dimineata;
Financiar- special, Economistii: din cauza ploilor, economia va intra si mai mult la apa.;
Romania libera- 49 de elevi eliminati de la bac pentru tentative de frauda;
-marirea TVA creste blocajul financiar;
Financiar-Un consilier judetean din Covasna s-a declarat somer in timp ce inca lucra la primarie;
Evenimentul zilei-Impozitul pe cladiri, majorat cu pana 300%;

-Medicii emigreaza, profesorii dau meditatii… ;

-Supermaketurile au majorat preturile, dar nu au pus noile etichete;

Daca lectura articolelelor de ziar m-a speriat, m-am refugiat in paginile revistelor pentru femei, asa ca, iata:

Femeia: Cea mai veche metoda pentru inlaturarea parului nedorit( regret ca nu apare caciulita lui’a’) este epilarea cu zahar topit. Nu va speriati, doamnelor, in Egiptul Antic, suratele noastre isi frecau pielea , ca sa scape de par , cu piatra ponce sau cu orice alte materiale abrazive, o fi legenda, nu stiu, dar stiti cum e, obrazul subtire, cu multa suferinta se tine.
Tango- Aurora Liiceanu” Nunta, prin care se legitimeaza o unuiune, este cea care aducea adapost pentru femeie si cusca pentru barbat"…’ pentru femeile care se descurca, pentru cele care au cariera si bani, nunta este doar spectacol. Este dorinta de a fi balerina-stea’.
Si uite asa, ma intorc la Octavian Paler-
“Cred ca Romania este o tara de misogini. Si daca ma veti contrazice, va voi ruga sa-mi dati un exemplu, macar unul de mare poveste de dragoste la romani”.
Sa nu va suparati, dar cred ca trebuie sa luam aminte si la urmatoarea zicere, chiar daca o sa fiu certata ca astazi sunt sceptica” Avem o psihologie de popor superficial, de popor care poate frige mititei pe orice Golgota” , tot Octavian Paler.//

p.s. pisica locuieste in Calimanesti, la strada, casa mare, curte, gradina cu flori, bancuta la poarta!