un meci, ca un port în mijlocul depărtărilor

Poate că de teama ridicolului,mulți fug din fața  sensibilităților sociale, într-un fel, se blindează, despuindu-se de  tot ce le-ar putea atinge, în vreun fel, acea parte nevăzută, numită suflet. Ei trăiesc, cumva, doar la nivelul senzațiilor.

O fi bine, o fi rău doar ei știu cum le este.

Am  fost de foarte puține ori pe un stadion, dacă aș fi  consemnat, cumva,  poate că numărul participărilor mele  la  niște meciuri de fotbal  s-ar putea identifica pe degetele de la o mână. Pe la radio,am mai ascultat, mai ales, când  comentatori erau niște  domni cu voci inconfundabile.

Spre sfârșitul zilei de ieri, am aflat  că va fi un meci cu miză  mare de tot.Nu prea convinsă, am ajuns în fața televizorului.  

Am văzut spectacolul inițial,Franța, jos pălăria!

 Absolut extraordinară gazdă!

Și s-a întâmplat momentul cu jucătorul Ronaldo.

 A fost precum”intriga „într-o grandioasă operă epică.

 Din clipa aceea, am trăit  spectacolul cu  tot sufletul!

 Ce energii declanșează sportul adevărat, ce ființă extraordinară este omul care luptă  pentru un țel!

  Cât de  frumoasă poate fi solidaritatea  umană! 

Îi auzeam pe francezii din tribune intonând imnul țării lor, ori de câte ori voiau să-și încurajeze jucătorii,  răspundeau  portughezii- turiști și imigranți!

 Sublime eforturi!

 Nu mă pricep deloc la tehnica  acestui  sport, ceva volei am  făcut și eu, copiii și nepoții mei fac schi, ciclism, tenis-  s-ar amuza, desigur, dacă ar ști că eu am văzut un meci de fotbal  până la capăt, ba  chiar îmi permit  să povestesc niște stări.

Știi,când l-am văzut plângând pe Ronaldo, tânărul acela,despre care un comentator a spus;” un copil sărac  dintr-un cartier  al Lisabonei”, iar mai apoi, scos cu targa de pe teren, și atacul  pervers al neobositelor molii,
 am revăzut cu ochii sufletului mare parte  din excursia mea în Portugal.

 Ce frumos sună:Portugal!

Locul unde  oceanul sărută glezna fierbinte a Terrei, dincolo de orizont, azurul  cerului se unește cu  albastrul nesfârșit al   oceanului, trec vapoare, curge timpul, înflorește și se ofilește garoafa atlantica, arde  pământul în veri toride, eucalipții mângâie norii...

Și o mică  povestioară despre  ce mi s-a întâmplat într-un  uriaș moll,din  Lisabona- căutam o bluză frumoasă.  Am zărit o gondolă uriașă, rotitoare, pe care  erau aliniate  multe, multe bluze. Am întins mâna către cea pe care o doream. Nu știu cum, în clipa aceea, peste picioarele mele  s-au rostogolit   câteva sticle cu vin, vreo două chiar s-au spart, prietena mea  a fugit, m-am văzut singură și neajutorată. A apărut imediat   un bărbat  impecabil îmbrăcat, și-a cerut insistent scuze,  o angajată  mi-a șters  picioarele cu un prosop curat și umed, alta a curățat locul și în minutele următoare partea de jos a ”gondolei ” a fost debarasată,  au rămas doar bluze și alte articole textile.

Portugal!  la capătul lumii!

Și mi-am mai amintit de o seară superbă petrecută în Lisabona, într-o tavernă a unui român:am ascultat `fado”, i-am văzut pe portughezi adunați  la mesele lor de lemn cafeniu, sorbind,cu ochii întredeschiși, din   paharele   pline cu vin roșu, ascultând, parcă  total pierduți în depărtări , apoi, într-un dans nebun,lovind podeaua, cu cizmele lor potcovite temeinic.

Toate astea  le-am redescoperit  în meciul  de  astă noapte.

Mereu alte înțelesuri ascunse în lucruri și în întâmplări!

unde se botează cuvintele

Nu este deloc simplu să reușești  să transmiți cuiva propriile-ți sentimente în legătură cu  niște lucruri concrete, folosind un limbaj prin care vrei să  le arăți celorlalți  nu doar cum sunt, ci cum le simți sau le-ai simțit într-un anume moment. Și, în același timp, să vrei să traduci prin vorbe fascinația, emoția, bucuria, stări care nu mai rămân( doar) ale tale, pentru că vrei să le împarți cu cel care te citește.

În  vara lui 2010, am avut privilegiul să calc cu piciorul niște locuri și să culeg cu ochiul și cu sufletul imagini pe care le pot aduna sub titlul o dată în viață.

Acum, dacă închid ochii, văd locul unde pământul, oceanul și cerul se îmbrățișează îndelung, sorbind fiecare celuilalt  nemărginirea, în adieri aproape stinse de garoafa atlantica, pe care, trebuie să recunosc, mi-o imaginasem  mai altfel, mai   gingașă, cumva.
Cu un mic efort de imaginație, acum, ca și atunci, păstrând ochii închiși, din peisaj nu lipsesc convoiul de pirați, zvonul sirenelor, dansul tragic al depărtării în unduiri de fado.
Peste două zile, aveam să ascult câteva ore bune aceste cântece cu accente, când simple, când  tragice, într-o cârciumioară  ticsită de excursioniști, veniți  din colțuri diferite de lume, să petreacă în compania unor împătimiți cântăreți portughezi.

Despre altceva vreau eu să vorbesc, despre un loc, poate, mai puțin căutat de turiști. 

O librărie!

În bătrânul Porto, unde am zăbovit doar o noapte( cam răcoroasă) și o  dimineață însorită de luni, la vreo cinci minute de centru, după ce am așteptat ora deschiderii, am  intrat în Lello ...mi-aș dori să nu crezi că exagerez,doar dacă vei ajunge acolo ai să-mi dai crezare. 

O librărie? cum să-ți spun? este o bijuterie arhitecturală, un loc unde ai vrea să  rămâi cât să citești o carte. Eu așa  mi-am dorit.

Îmi plac librăriile, îmi place  mirosul inconfundabil de hârtie  proaspătă dată cu tuș, îmi plac luciul de copertă și acel foșnet„muzical„ de  răsfoire.

Lello nu este doar atât, este  o mică insulă neo-gotică, în  inima  unui bătrân oraș portuar portughez, presărată cu elemente de art nouveau și  tonalități naturaliste, este  un loc în  formă de cruce, unde  trecutul și prezentul  își dau mâna printre  capodopere, aliniate pe rafturi lucrate  în lemn exotic, că nu știi ce să faci mai întâi; să admiri fiecare  bucățică din  locul-bijuterie, ori să
mângâi cu ochii sufletului spuma civilizației mondiale, dispusă pe 88 de metri.

Lello!
  Situată în interiorul Palacio de Mafra, la etajul al doilea, ea are o  istorie care datează din 1869, întemeiată pe strada Clericii internaționali, cu numele de „Librăria Ernesto Chardron„,.După  moartea la doar 45 de ani a  lui Chardron, editura a fost vândută lui  Mathiew Lugan, care, la rându-i a  vândut-o lui  Jose de Sousa Pinto Lello. În  1919, el  îi va da numele pe  care  îl poartă astăzi...

Lello,
 una dintre  cele mai frumoase librării din  din lume, concepută  de Xavier Esteves, situată destul de aproape de centrul orașului Porto.

Porto, al doilea oraș al Portugaliei;  referințele  istorice merg până  în secolul V, în timpul Imperiului  Roman. Din 1996, Centrul său istoric a intrat în patrimoniul UNESCO.

Portugal, cea mai veche  țară din Europa, al cărei prim rege a  fost Afonso Henrique, în 1139.
Portugal, un peisaj împrăștiat  între cer și pământ, hazard, istorie, complexe sentimente cuprinse între degetele timpului, asemenea  unei  nave plecate dintr-un port  într-o neobosită călătorie, în tonalități de fado.

 http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/09/de-ce-portugalia.html

 http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/09/lumea-nu-este-roz.html

cu timpul

 motto:
Smerenia  nu înseamnă că un păcătos să se  socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci smerenie este  când  cel care știe că a făcut multe și mari fapte bune să se considere păcătos și nemerituos.
 Sfântul Ioan Gură de Aur

Vrei , nu vrei, recunoști sau nu că te uiți la televizor,  nu ai soluții pentru  câte și mai câte (ți) se întâmplă, te revoltă  multe.. sunt doar câteva  dintre incertitudinile zilei.
 Am  găsit o  soluție- poezia! 
 Nu orice fel de poezie.
Să mă scuzi că   nu am vreme să pun diacritice, sigur vei înțelege textul și mesajul lui.
Despre muzica  fado ce spui , îți place? 

În timp înveți....

             Jorge Luis Borges

Dupa un anumit timp,
omul invata sa perceapa diferenta
subtila intre a sustine o mana
si a inlantui un suflet,
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete...
ca saruturile nu sunt contracte
si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa, omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg
deschisi,

si invata sa-si construiasca toate drumurile
bazate pe astazi si acum,
pentru ca terenul lui maine
este prea nesigur pentru a face planuri...
si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la
jumatatea drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca, daca e prea multa,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza.

Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori,
si invata ca intr-adevar poate suporta,
ca intradevar are forta,
ca intradevar e valoros,
si omul invata si invata ...
si cu fiecare zi invata.

Cu timpul inveti ca a sta alaturi de
cineva pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.

Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu
defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti!
Iti dai seama cu timpul ca, daca esti alaturi de aceasta persoana doar
pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.

Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu, se va vedea inconjurat doar de false
prietenii.

Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie
pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.

Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul intelegi ca, daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca prietenia lui sa nu mai aiba niciodata aceeasi
intensitate.

Cu timpul iti dai seama ca, desi
poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi vei plange
dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.

Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare  fiinta
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta
umana,
mai devreme sau mai tarziu, va suferi aceleasi
umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul inveti ca, grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca in final,
ele sa nu mai fie asa cum sperai.

Cu timpul iti dai seama ca in realitate,
cel mai bun nu era viitorul,
ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment.

Cu timpul vei vedea ca, desi te simti fericit cu cei care-ti sunt
imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt...

Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa
ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor,
sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate,
toate se invata doar cu timpul...//

fără hotar, gândul

Iute ca o lunatică, aleargă desculță , lăsând în urmă-i dâre  lungi  de parfum verde.
Adună zambile în șorțul  roz de ierburi dese.
 Și narcise inocente. 
În drum spre căsuța  din pădure, joacă șotron cu niște fetițe vesele.Trage cu ochiul la cei câțiva pensionari ghemuiți în jurul mesei de table, suie în grabă potecuța și se pierde printre copacii   golași.
Capricioasă ființă este primăvara..//

O prietenă îmi amintește de  niște imagini dragi, vara 2010 -Portugal!

Locul unde pământul , oceanul și cerul  se îmbrățișează prelung, sorbind  fără grabă nemărginirea , în adieri galbene de garoafa atlantica, zvon de sirene,  convoi de pirați, vrei să afli cea mai tulburătoare poveste de dragoste, rămâi o clipă -  povești nemuritoare .
Dans tragic, în unduiri de vise.
Amalia Rodrigues în sfâșietoarul ei   ritm unic de fado.
Îți place muzica asta  în șoapte de valuri?

eternități de-o clipă

In cămăruta mea, lampa cu picior înalt răspândea o lumină gălbuie.
Seară de seară, înainte de a aprinde fitilul,   ștergeam  sticla subțire ca foaia de  ceapă,  atent, cu o  cârpă moale, cum mă învățase mama. Doar așa , lumina era mai puternică, mai limpede..
Îmi făceam lectiile.  Eram in clasa a VI-a,  geometria nu era deloc simplă. Împărțeam gloria clasei cu un coleg. Manualul era subțirel , foi aspre , după teorie, o aplicație- două, cu exemple și multe exerciții. La sfârșitul fiecărui capitol,  se înșirau, cuminți,  rezultatele.
În seara aceea , toate erau de-a-ndoaselea,  pagini întregi- desene, calcule- nimic nu se potrivea. Dintr-odată , nu știu cum,  brusc, mintea mi s-a luminat, am dus dintr-un punct o perpendiculară și creionul  a luat-o la fugă   pe maculatorul meu foșnitor. Aș vrea să nu greșesc nimic din ceea ce-mi amintesc-Inălțimea, într-un triunghi dreptunghic, este medie geometrică, adica proporțională ,intre segmentele determinate de ea pe ipotenuză!
În  cea mai  mare viteza, am lucrat toate exercitiile, nu doar  tema dată .
Eram cel mai fericit copil!
În clasa a XI-a, purtam , obligatoriu, la școală, un sarafan bleumarin , cămașă din bumbac, băiețească, cu mânecă lungă, bleu spălăcit. Într-o sâmbătă- eram elevă internistă-  tata mi-a adus , printre alte lucrușoare, o curelușă albă, de plastic, cu dungi subțiri roșii și albastre.
A fost sărbătoare! Mi-am personalizat uniforma! Mare îndrăzneală!
Locuiam tustrei in Hotelul Venetian-eu și băieții mei. Cel mare își susținea admiterea la Universitate. Examenele, trei la număr, analiză matematică, limba română, filozofie,  se susțineau la Leu. Cel mic terminase clasa a treia. Drumul nostru cu metroul în fiecare dimineața, plimbările  cu fiul cel mic in Grădina Botanică,  să mai scăpăm de emoții, în timp ce fratele lui era în focuri, înghesuiala în fața listelor,  rezultatul care ne-a umplut sufletele de bucurie,  au fost momente pe care nimic , niciodată,  nu le poate înlocui . Nimic nu mai conta!
Au trecut anii.
Am învățat să văd fericirea în fel și chip: într-un apus de soare, în primii fulgi de zăpadă, în momentul în care un fost elev , după mai mulți sau mai puțini ani, recunoscându-mă , îmi spune: Sărut mâna, doamna profesoară!, într-o coafură frumoasă , în lumina din ochii elevilor, când le place lectia , într-un pâlc de maci , în clipocitul ploii, în colindele copiilor, în Lumina Învierii, în lectura unei cărți bune, în florile care mi se oferă, în somnul liniștit, în reîntalnirea cu foști colegi de școală, în jocul "de-a baba oarba" cu nepoțeii, într-o scrisoare sinceră.Am văzut locuri deosebite: Volga, noaptea , din avion , când luminile hidrocentralelor concurau cu puzderia de stele, pe care aveam senzația că le-aș putea culege,  Fontana di Trevi, sub strălucirea lunii , Louvrul, castelele de pe Loire, Notre -Dame,Versailles,Vatican, Olimpul, Acropole, Likavito, Santorini, Prado, British Museum,Madame Tussauds, The Royal Opera, pădurile vieneze, Vezuviul, Neapoli, Capri, casele lui Gaudi, morile lui Don Quijote, Coasta de Azur, Cabo da Roca,Sintra, Alhambra, Fatima, am cules pietricele de pe țărmul Mediteranei și al Atlanticului, am simțit drama locuitorilor Pompeiului,   dar și victoria lui Vasco Da gama, am ascultat Fado la ea acasă, am urcat cărări spre mănăstirile Moldovei și Maramureșului..  
Fericire?Da. Se poate spune și așa.
p.s.cum și când se simte fericirea?

amintiri albastre

Portugal .Dacă, dintr-un motiv,  total străin de tine,ți s-a întâmplat să  pierzi toate fotografiile, semne fizice ale trecerii tale, unice, poate, prin locuri dragi, îmi vei înțelege starea...

 

 Noroc că pe lumea asta există prieteni!
  

Am recuperat o parte din farmecul unei fabuloase croaziere pe Duoro,

            Porto, intr-o splendidă zi de august 26.     La noi , ar fi apus soarele.

În Portugal, strălucea, în toată splendoarea lui astrală!!

Fotografiile sunt un dar din partea unei Doamne, căreia îi mulțumesc.( se văd și ajurele bluzei mele).

Senzația este că mângâi  timpul prin ochii altcuiva...cu sufletul tău.
O poveste, păstrată în clipe..în vocea depărtării.

lumea nu este roz

Cât din ce  simți poți lăsa în cuvinte adunate în rânduri să zboare  prin fața ochilor altora?

Folosește cuiva  să afle  cât de intens  ai trăit un moment, cât de mult te-a pătruns un gest al cuiva, pe care, poate, n-o să-l mai vezi niciodată?

Caietul meu pare, deja, un bătrânel cu haină zdrențuită. O tipă cu ifose, că, slavă Domnului,  sunt atâtea cu care te intersectezi vrând/nevrând, mă întreba dacă este  cel de anul trecut.

Știi cum e?

Excursia este  ceva destul de greu- lume diferită. Diferită nu doar ca preocupări, atitudine, vârstă,  stare socială, economică, financiară, fizică și cum o mai fi ea..Pe o perioadă, cam de două săptămâni, alcătuim un grup.Așa să-i zicem, deși este impropriu chiar în denumire, nu doar în esență.

Fără să vrei, depinzi de toți și de fiecare în parte.De bunătatea celor care o au, de răutatea celor care nu se sfiesc să și-o reverse, de timp,  de  starea de sănătate a ta sau a altuia, de întâmplare, de interesele unuia sau altuia.

Așa se face că timpul fuge și, odată cu el, imaginile, stările,  gândurile și farmecul clipei.

Dacă n-o prind in caietul meu, este pierdută pentru totdeauna. Și sufăr. Este a mea, doar a mea.

La Fatima, in multitudinea de oameni, ca un râu  colorat, am zărit ochii unei  tinere mame. O femeie grasă, foarte grasă, ducându-și copilul la piept, ca o bocceluță vorbitoare,  târâș, în genunchi.Nu știu de unde își începuse chinul, oricum, kilometri întregi.

Venea să-i ceară Maicii Domnului sănătate.

 Pentru ea și pentru prunc.

La 38 de grade. In genunchi. Cu un copil mic iî brațe. Soțul o ținea de mână.

La Fatima, Maica Domnului s-ar fi arătat, de-a lungul vremii, de sute de ori. Mai ales , în fața unor copii gemeni păstori și a verișoarei lor.

Îndemnul era la credință, la toleranță,  la înțelegere între oameni.

Am citit legenda. Este fascinantă!

Am văzut locurile. Atât cât poți vedea în câteva ore toride, care au, pentru fiecare, o cu totul altă semnificație.

Zona  pare a fi coborâtă dintr-o poveste- copaci înalți , împrejmuind un colț  alb..in față sanctuarul..și lumea, curgând, din toate părțile în zvon ușor de  vorbe ..

”Regina sacratissimi, rosarii Fatima ora pro nobis.”

Un fel de tavernă.
Ultima seară, la Lisabona. Mulți portughezi și noi, dansuri populare, in tropăit de potcoave prinse de tălpi, fuste crețe colorate, bărbați cu priviri întunecate, amintind de pirații poveștilor marinărești.

Muzică fado, clinchet de pahare, blițuri, fețe vesele, trăiri.

Trei cântăreți, toți trecuți de prima , poate și de a doua tinerețe- noaptea totul strălucește- două femei și un bărbat.

Pasiune, intensitate, artă. Așa am simțit eu.//
La o  masa,  ceva mai  în față,  se spun bancuri. Pe întrecute.

Către final, artistul își lasă deoparte haina largă, neagră, solemnă.

 Se arată omul practic, presat de grija zilei de mâine, își vinde, printre mese, cd-ul.

 Frederico Vinagre. L-am cumpărat. 20 de euro. Destul de scump, pentru mine.

Rămân cu părere de rău că n-am avut suficienți bani. Una dintre femei avea in ochi  o sclipire ciudată, când, în felul meu, i-am sugerat că nu-i pot cumpăra  clipa de eternitate din voce.

iubire dincolo de viață

 Așteptam surpriza.

Era chiar lângă autocarul portughez al lui Enrique.  S-a prezentat zâmbitoare, Maria.

 Tânăra foarte simpatică, imbrăcată prea simplu pentru  gusturile  româncelor , preocupate  intens de numele firmelor   de  la care își cumpără hainele,  vorbea românește. Cu șșș-ul alunecând  nestingherit in mai toate cuvintele.

 Parcă și zăpușeala iberică a fost  mai blândă in preajma Mariei, care , ori de câte ori comitea, mai un dezacord, mai inghesuia femininul  unde nu-și avea rostul,  se scuza in chipul cel mai nostim cu putință.

Am fost  debutul ei de ghid vorbitor în  limba română.  

 Ce mi-a plăcut cel mai mult dintre toate poveștile brunetei portugheze  a fost   nu o legendă , cum eram tentată să cred , ci un adevăr istoric, cum m-a convins, cu mâna pe suflet, Maria.

Iubirea absolută, sfidând chiar și moartea,  dintre    regele Pedro și a frumoasa  lui , Ineș.

Iubăreț din fire, fiul lui  Alphoso al IV-lea  ( secolul 14), s-a căsătorit, fără să se fi indrăgostit, cu prințesa Constancia, o femeie plăpândă , deloc atrăgătoare. Din motive pe care doar  cei cu sânge albastru le respectă.

In preajma ei, se afla mai mereu, Ineș de Castro, domnișoara de onoare a reginei. Delicată,  frumoasă, distinsă.  Mai tânără cu doi ani decăt fosta ei prietenă, regina.

Pedro  s-a indrăgostit. 

Atât de tare, că ori de câte ori se despărțea de Ines, simțea că i se smulge inima din piept. S-au iubit in taină , ani mulți. Pedro și-a  respectat indatoririle de urmaș la tron, rămânând alături de Constancia, care i-a dăruit doi copii. Suferindă fiind, regina-mamă  n-a putut supraviețui  celei de-a doua nașteri.

 Deși liber, Pedro  nu se putea căsători cu femeia  adorată, pentru că  familiile lor se dușmăneau, iar Ines era doar o domnișoară de onoare. Regele nu putea accepta ca urmașul său la tron să se căsătorească cu o femeie fără rang.

Cei doi s-au căsătorit, insă,  in taină. Când regele Alphonso a aflat, a exilat-o pe Ineș  la  Coimbra, in mănăstirea Santa Clara.

Pedro era disperat. După indelungi căutări, a  descoperit-o.    Iubirea   lor a fost mai puternică.

 Au avut doi copii, pe care  care bătrânul rege nu i-a acceptat niciodată.  El o ura de moarte pe Ineș. De aceea, a plătit trei ucigași , care au asasinat-o pe tănăra mamă.

In scurtă vreme, Alphonso s-a stins.

Ajuns rege, Pedro  și- trimis oameni in toate colțurile regatului să-i descopere pe asasini. Doar doi  dintre ei au fost prinși. Regele insuși le-a scos inimile de vii și le-a mâncat.
De atunci, i s-a spus Pedro I, justițiarul cel crud.

Trecuseră doi ani de la moartea iubitei sale, Ineș.

A cerut ca ea să fie dezgropată, a inveștmântat-o in haine regești, pe cap i-a pus coroana și a așezat-o pe tron.

 Timp de mai multe zile, tot poporul a trecut prin fața  jilțului aurit, si a sărutat mâna reginei moarte.

 La Alcobasa, am văzut urmele trecerii prin lumea asta  ale celor doi indrăgostiți-  două sicrie albe,  al regelui și al reginei- așezate de o parte și de alta a părții superioare din  catedrală.   Mărturie peste secole  a iubirii absolute.

Sub mormânul lui Pedro este sculptat un câine uriaș, iar sicriul se sprijină pe trupuri cu  figuri  ingrozitoare , jumătate om- jumătate animal, sugerând , cumva, că și a domni  prin supunere este , până la urmă, ceva  trecător, cum toate pe lumea asta sunt..

Străjuit  de ingeri, care incearcă să o inalțe, poate ca femeie, poate ca suflet, cine mai știe.. și de un câine micuț, sicriul lui Ineș poartă blazonul regal, ca semn al respectului  nestins pe care Pedro i l-a purtat  .

La numai două seri după vizita in catedrală Alcobasa, am ascultat, in Lisabona, intr-un decor special , pe  acorduri sublime de muzică fado,  balada celor doi indrăgostiți , uniți, pentru eternitate.