de multe ori, în viaţă pierzi pentru a câştiga

Îmi plac serile în care am lecturi frumoase.  
Tocmai am descoperit un interviu  special, OCHIUL CARE PLÂNGE. Celălalt Florin Piersic.
Citește, sigur o să-ți placă!
L-am văzut în urmă cu exact doi ani, în  piesa de mare succes, în care partenera lui de scenă este Medeea Marinescu( dacă vrei, citește aici)//
„Florin Piersic pe care îl veţi cunoaşte în rândurile următoare s-a arătat publicului larg mai rar. Dintr-o anumită sfială, dintr-o anumită pudoare sau pentru că aşa trebuie să fie, el, actorul care repetă pentru a mia oară textul la "Străini în noapte", a stat până acum în culise. Vă invit la un interviu "altfel", despre un Florin Piersic "cu care nu ne râdem", care mărturiseşte momentele tragice ale vieţii lui, dezamăgirile meseriei şi marea sa speranţă în bunătatea oamenilor.
ReportajulPovestea materialului de faţă, despre şi cu Florin Piersic, are un pic de trecut. S-a născut de ziua actorului, pe 27 ianuarie, la "Palatul Copiilor", imediat după "matineul" cu "Străini în noapte" - unde protagonişti au fost chiar sărbătoritul şi Medeea Marinescu - a crescut vreo două-trei săptămâni, cât Florin a mai umblat prin lume, şi apare azi, când lucrurilor li s-a spus povestea.Abia se încheiase cea de-a 271-a reprezentaţie, începută la ora patru după amiază, şi urma a 272-a. O "dublă" - "prima în viaţa mea" spune artistul - oferită lui Florin, la aniversare, de maestrul Beligan, regizorul spectacolului. Un cadou emoţionant, cu lacrimi, ropote de aplauze şi trandafiri.La final, ies din sală, o iau în stânga, trec de o uşă ascunsă de draperii şi mă trezesc pe o scară. Urc câteva trepte, nimic. Cobor şi deschid o altă uşă, aflată în dreapta scării. Un culoar cu lumină galbenă se piede în întuneric. De undeva răzbate o rumoare - un glas, un sunet. Apăs o clanţă, a doua. Deschid, în sfârşit, o uşă pe care scrie "Compartiment tehnic". Florin Piersic, abia ieşit din scenă, în ţinuta de spectacol, stă la o masă şi citeşte.Mă priveşte şi, aproape pe acelaşi ton, continuă: "Repet, repet. Trebuie să mai repet, te rog, da?! Nu-mi face poze aşa. Vorbim pe urmă, vorbim cât vrei. Trebuie să repet..." spune şi-i simt graba şi neliniştea în voce şi în tremurul mânii, ca nu cumva să nu-i iasă totul perfect în cea de-a 272-a reprezentaţie cu "Străinii", programată peste doar o oră. Nici o ieşire nervoasă, niciun "Ce dracu cauţi, dom'le, aici? Ieşi afară, nu vezi că am treabă?!". Nimic. Doar tensiunea, emoţia, starea unui mare artist repetând, pentru a mia oară, "textul".
Portretul
Florin Piersic a împlinit 77 de ani. Ar trebui să aveţi încă pe atâta timp, că să-i ascultaţi povestea întreagă. O poveste plină de umor dureros, de toate iubirile lui de oameni, de spaima despărţirilor, de bucuria regăsirilor. Ca un "râsu-plânsu" îmbrăţişat, cuprins, adunat între două lacrimi - a durerii pentru plecaţi şi a iubirii pentru rămaşi.
În timp ce-l ascultam, mă gândeam că Florin Piersic dă alt sens prea tocitei expresii de "monstru sacru" - aşa părea în seara zilei lui, povestind despre sine în întunericul scenei, imediat după cele două spectacole cu "Străini în noapte".
Urmăream lumina singurului bec rămas aprins, în arlechin, cum îi coboară în suflet, înghiţită, înfulecată de privirea întoarsă în el: Florin Piersic nu povesteşte, el retrăieşte, în lumina absorbită, fiecare clipă "depusă" înăuntru, cu disperarea anticarului de a nu pierde vreo vorbă, un chip, o atingere, o sclipire. Oamenii ăştia trăiesc astfel pentru că poartă cu ei, mereu, toate vieţile celorlalţi.
Am văzut, desigur, şi actori în civil. Oameni care se dezbracă de sentimente, de emoţii, de stări "parazitare", odată coborâţi de pe scândură. Florin Piersic degajă, mereu, o emoţie care te implică, te face partener într-un spectacol pus la cale de sensibilitatea lui. Starea asta nu e o făcătură, deşi, unii, prea orgolioşi, cred că da.
Omul ăsta, cât e el de Piersic, nu e în stare să te refuze, să fie vedetă, să fie arogant. Se mai supără, se mai enervează, mai zice, dar când îl faci să vorbească fuge înapoi, în viaţa lui, se însufleţeşte şi uită. Pentru toate astea, am insistat să realizez cu maestrul Florin Piersic un altfel de interviu. Despre sensibilitatea lui, despre dragostea lui de oameni şi de teatru, despre regretele lui.
Interviul
  Iniţial, am vrut să scriu acest interviu ca pe un dialog între "persoane la a II-a plural". Suna, însă, ca o conversaţie purtată în muzeul figurilor de ceară. Aşa că am ascultat, în final, sfatul său: "Marian, te rog să-mi spui Florin, aşa scrie în buletin, nu "Domnule" şi nu "Maestre". Şi am fost de acord. Iată o bucată de interviu în care apare "celălalt Florin Piersic", cel tragic.
De unde izvorăşte, Florin, ultrasensibilitatea asta?
Întrebarea ta mă poartă înapoi, într-un tunel al timpului, la capătul caruia copilaria mea se deschide iar, în lumină. Şi sunt fericit, pentru că în călatoria asta, ca într-un vis minunat, îmi regăsesc părinţii. Mă copleşesc amintirile - văd uliţele satului Corlata, cum se împletesc cu străzile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei care mi-au dat viaţă urcă până la cer. Iubirea, bunătatea lor fără margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune şi zilele rele, bucuriile, apoi tristeţile neînchipuite, toate mi-au modelat sufletul şi mintea şi m-au marcat definitiv. Aş zice că reţeta iubirii de oameni şi a bucuriei de a trăi mi-a fost pusă în leagăn de ursitoare. Mă trezesc cu ea dimineaţa şi cu ea adorm.
În călătoria asta în timp, la care m-ai provocat, am avut senzaţia, pentru cateva clipe, că anii s-au întors brusc: eram foarte tânăr când, într-o sală de cinema, mă lăsam vrăjit de Kirk Douglas şi Anthony Quinn, în excepţionalul film Van Gogh. Eram vrăjit de actorie, de magia scenei, a ecranului; şi toate au pus, încet, stăpânire pe mine, definitiv.
Anii au trecut pe repede înainte, înfăşuraţi, învolburaţi într-o tornadă copleşitoare; ca să mă regăsesc apoi, singur, în noaptea rece de ianuarie. "Cinematograful Florin Piersic" scrie, strălucitor, cu lumină albă, de firmă, pe caldarâmul umed al piaţetei pustii. Am lacrimi în suflet - înţeleg, iar, că viaţa nu mai poate fi întoarsă înapoi; am lacrimi în suflet pentru că părinţii mei n-au trăit ca să-mi fie alături în toată această revărsare de iubire şi apreciere pe care mi-o transmite publicul, şi să fie fericiţi cu şi pentru mine.
Cateodată am senzaţia că e de ajuns să apăs butonul soneriei, ca uşa să se deschidă şi ei să mă primească, zâmbind, în prag, cu o dragoste şi o bucurie, unice. Asta ar însemna însă, ca trecutul să fie un prezent minunat, în care i-aş avea, pe amândoi, în viaţă.
Îmi povesteai de două întâmplări care te-au marcat...
Da... Una dintre probele pe care le-am susţinut la examenul de admitere în Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică a fost cea în care mi s-a cerut să povestesc o întâmplare veselă... sau una tristă, din viaţa mea. Am relatat atunci comisiei drama prin care a trecut familia când, în 1942, au pierdut-o înecată în apele Prutului, pe sora mea Lucica. Martor fiind, la acea vârstă fragedă, a suferinţei lor fără margini, am simţit cum, din acel moment, toată dragostea părinţilor se revărsa asupra mea.
A doua "întamplare" este debutul meu, care s-a dovedit de bun augur, cu rolul Peer Gynt, din poemul dramatic Peer Gynt, de Ibsen, în regia lui Dinu Cernescu. Acest rol a reprezentat examenul de absolvire a Institutului şi mi-a deschis poarta Teatrului Naţional I.L.Caragiale, din Bucureşti, al cărui Societar de Onoare sunt. Am avut alături atunci pe Leopoldina Bălănuţă în rolul lui Aaze, mama mea, şi pe minunata Ioana Bulcă, în rolul lui Solveig.
Care e personajul - de teatru ori de film - care te-a "îmbrăcat" pe măsură? Care a devenit, poate, un alter ego?
Am încercat, întotdeauna, să mă identific cu personajul meu, chiar de la primele lui vorbe şi stări; de la primele rânduri, fie că vorbim de o piesă de teatru ori de un scenariu de film.
  Haina din piele de şarpe, o chitară - tovarăşa lui de viaţă - şi tristeţea, îl însoţesc pe Val Xavier, un vagabond serafic, "colindător" din loc în loc, în speranţa că undeva, cândva, lângă cineva, se va regăsi în toată bunătatea sufletului său, pe care stricăciunea n-ar vrea să-l atingă. M-am ataşat de acest personaj care îşi duce existenţa asemeni unei păsări lipsite de picioare; aceea care coboară pe pământ doar o singură dată, când îi vine sfârşitul.
Mai târziu, am jucat alt personaj care, deşi era la polul opus, ca fire şi sensibilitate, îi semăna acestui Val Xavier. Mă refer la Lev Nicolaevici Mîşkin din "Idiotul", după romanul lui Dostoievski. Poate că greşesc, dar nu cred. Socotesc că ăsta a fost rolul care m-a marcat cel mai tare - o reuşită a profesiei mele. Dar de ce să nu-l pun la aceeaşi înălţime pe Lennie al lui Steinbeck, pe care, jucându-l, am putut da alte dimensiuni partiturilor ce au urmat. A fost o schimbare majoră de registru, un rol de compoziţie, construit cu precizie de filigran, în care interpretam rolul unui uriaş cu o forţă formidabilă, dar cu minte de copil. "Oameni şi şoareci" s-a jucat peste o mie trei sute de reprezentaţii. După un spectacol la Viena, în cea mai prestigioasă publicaţie a lor a apărut o cronică cu titlul: "Este o mândrie pentru un teatru să aibă asemenea actor. Florin Piersic în "Oameni şi şoareci". Dar, cum adică?! Să-l uit pe Ioviţă al lui Paul Everac? Un om cu "O" mare, cinstit şi drept până la sacrificiu, un caracter fără egal, o forţă interioară de neînduplecat. Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama că sunt responsabil de tot ce este şi va urma în viaţa mea. El este, poate, singurul personaj care m-a făcut să înţeleg că, de multe ori, în viaţă pierzi pentru a câştiga.

Florin Piersic, în Idiotul
Au fost şi personaje cu care nu te-ai identificat?
Cu toate personajele pe care le-am interpretat m-am identificat în măsura în care şi publicul m-a "cumpărat", m-a crezut, m-a acceptat. Marele scriitor român, Marin Preda, într-un interviu pe care l-a oferit revistei "Teatru", spunea: "Am fost la Teatrul Naţional bucureştean patru seri la rând. Marţi, la dramatizarea "Idiotului" lui Dostoievski, pusă în scenă de maestrul Alexandru Finţi, cu Piersic în rolul Prinţului Mîşkin; miercuri, la piesa "Orfeu în Infern", a lui Tennessee Williams, pusă în scenă de Moni Ghelerter - în rolul lui Val Xavier, acelaşi Florin Piersic. Joi, la piesa "Din jale se întrupează Electra" a lui O' Neill, pusă de Alexandru Finţi, cu Piersic în rolul lui Orin. Vineri, la piesa "Oameni şi şoareci" a lui Steinbeck, regizată de acelaşi Alexandru Finţi, tot cu Piersic în rolul lui Lennie. Sâmbătă, încărcat de tot ce văzusem şi auzisem, am declarat: patru seri, patru roluri total diferite, interpretate excelent de cel care, de astăzi e actorul sufletului meu".
Care este regretul tău cel mai mare? Neîmplinirea. Golul care rămâne. Un moment, un om, un rol?
Aş răspunde printr-un singur cuvant: Hamlet.
Cu câteva ore înainte de a mă prezenta la examenul de admitere în Institut, am intrat într-un cinematograf. Ce film rula? Hamlet. Cu cine? Cu regele artiştilor, marele Sir Laurence Olivier. Îţi dai seama ce impact major a avut asupra mea, să-l văd pe acest uriaş actor într-o asemenea partitură?! Peste ani, după ce avusesem deja formidabila experienţă de a lucra cu Maestrul Finţi pentru rolul din "Idiotul", acesta mi-a propus să-l joc pe prinţul Danemarcei, în regia domniei sale. Ce şansă pe mine! Am învăţat textul, am început repetiţiile, care continuau şi dincolo de scândura scenei, în lungile plimbări în care îl conduceam pe Maestru până acasă, lângă Biserica Alba, pe Calea Victoriei. Într-o zi, în timpul repetiţiei, într-un moment în care mă emoţionasem, mi-a întins o batistă. Imediat după aceea mi-a cerut-o înapoi. Am spus atunci că i-o înapoiez a doua zi, dupa ce avea să o spele mama. Totuşi, a insistat să i-o înapoiez, spunându-mi că batista înseamnă despărţire. Am zâmbit. În dimineaţa următoare, am primit un telefon care m-a împietrit. Soţia lui mă suna să-mi spună că părintele meu artistic, în noaptea aceea, plecase într-o stea…
Fireşte, repetiţiile s-au oprit, iar eu am rămas cu un mare gol în suflet. O dată pentru dispariţia acestui mare regizor şi om de artă, şi a doua oară, pentru acest rol pe care începuserăm să-l creăm împreună.

Florin Piersic, în Oameni şi şoareci

Ce zici de atâtea Românii traversate de tine într-o viaţă de om? Cum le-ai petrecut, cum le-ai trăit? Pe cea de dinainte, pe cea de după? Pe cea de astăzi?Nu-mi place această împărţire..."România înainte şi după...". Viaţa ne oferă şi ne va oferi mereu şi bune şi rele, în orice vremuri am trăi. Eu, dincolo de toate schimbările mai bune sau mai puţin bune, m-am încăpăţânat să cred, cu riscul de a fi catalogat drept naiv, că oamenii au rămas buni, în nevoia lor permanentă de a primi dovezi de iubire de la cei apropiaţi. Am mai spus asta: cred că suntem făcuţi din iubire, trăim pentru a primi şi a dărui iubire. Din păcate însă, am cam ajuns să ne trăim viaţa pe "repede înainte".
  Dar nu vreau să-ţi dau răspunsuri "pe ocolite". Sigur că pot face un soi de trecere în revistă a vieţii, să spunem, teatrale şi cinematografice din ultimii ani, şi-ţi pot spune că, personal, nu prea înţeleg toate curentele astea în care reţeta succesului este aceea de a şoca; atât în concepţia regizorală, cât şi în interpretare şi limbaj, şi asta e valabil atât în teatru cât şi în film. Cred că modernismul sau neorealismul - cum vrei sa-i spui - în domeniu a fost prost înţeles, şi că felul ăsta de artă nu prea are legătură cu arta. De aceea, deşi mi s-au propus mai multe roluri în film, am refuzat. Sincer, m-ai fi văzut într-un rol în care eu să injur de la începutul şi până la sfârşitul filmului? În piesa în care joc de mai multe stagiuni, mă refer la "Străini în noapte", mulţi dintre spectatori se regăsesc într-ul fel sau altul. Oamenii trec prin tot felul de situaţii alături de noi, interpreţii. În sală, se râde, se plânge, se aplaudă minute în şir. La final, ceea ce pot vedea pe chipurile lor, îmi dă toate motivele să fiu un actor fericit. Ştiu că am ajuns la inima lor şi că pleacă din sală mai buni şi mai bogaţi sufleteşte, mai încărcaţi de frumos.
Ce simţi ştiind că vei deveni, curând, cu acte în regulă, şi cetăţean moldovean?
S-a întâmplat ca, în ultimii ani, să fiu de mai multe ori prezent, cu diverse spectacole, în Republica Moldova şi, de fiecare dată, am fost primit extraordinar - cu multă dragoste şi căldură care, recunosc, m-au emoţionat. În paranteză fie spus - pentru că eu trăiesc din paranteze -, nu mai departe de luna martie a anului trecut, am primit la Chişinău premiul pentru întreaga activitate artistică, în cadrul festivităţii anuale de premiere a UNITEM-ului. Premiul mi-a fost înmânat de prim-ministrul, Vlad Filat.
De-a lungul timpului, m-am bucurat să cunosc aici moldoveni extraordinari, artişti, scriitori, oameni de spirit. Îl amintesc, în primul rând, pe poetul naţional, regretatul Grigore Vieru. Iar dacă ar fi să fac o listă, ar fi, cu siguranţă, o lungă enumerare a celor care mi-au devenit prieteni de suflet.
Trebuie să-ţi mai spun ceva: originea scumpilor, sfinţilor mei părinţi, se află în Bucovina. Iată un motiv în plus ca să mă simt legat de Moldova, indiferent de ce parte a Prutului s-ar afla. Am spus ori de cate ori am avut ocazia: România este ţara mea, în care m-am născut, pe care o iubesc şi din care n-aş fi putut pleca niciodată. N-am făcut, nu fac şi nu voi face politică; partidul meu este partidul artiştilor, al doctorilor de inimi şi de suflete.
  Şi, pentru că poporul din Republica Moldova mi-a arătat atăta iubire, am vrut să-i răspund cu iubire. De aceea am dorit să devin şi cetăţean al ţării de peste Prut, ceea ce s-a întamplat în luna noiembrie, 2012. Atunci, preşedintele ţării, Nicolae Timofti, a semnat un decret prezidenţial în acest sens. Oficial, voi primi titlul la sfărşitul lunii martie, când vom fi din nou la Chişinău, cu încă două reprezentaţii, cu "Străini în noapte".

Florin Piersic, în Ultima haltă spre paradis
Ce ţi-ai dori să faci, în continuare, în teatru şi film?
În afară de spectacolul cu "Străinii…" pe care continuăm să-l jucăm cu săli pline, spre bucuria noastra a tuturor - şi mă refer aici şi la Medeea şi la Maestrul Beligan -, am început repetiţiile la "Diavolul şchiop" în aceeaşi "formulă" regizorală. Rolul Talleyrand, Ministrul de Externe al Franţei din vremea lui Napoleon - un geniu politic, dar şi un personaj plin de farmec -, mi se pare extrem de ofertant, fiind un rol de compoziţie. Îi am parteneri de scenă pe Lamia Beligan, Mihai Niculescu şi, nu în ultimul rând, pe Monica Davidescu, cu toţii actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti. Din câte am înţeles, spectacolul este preluat de teatrul Metropolis, al cărui director este minunatul meu partener din "Ultima Haltă spre paradis" al lui Valentin Nicolau, George Ivaşcu.
În ceea ce priveşte filmul, nimic nu este exclus. Atâta vreme cât mi s-ar propune un scenariu, o partitură în care să cred, un text… normal, de ce nu? Actorii mari, nu vreau să dau nume, au făcut cele mai bune roluri ale lor în film, la vârsta mea de acum. Aşa încât, voi încheia cu replica pe care o iubesc cel mai mult: "Şi, deasupra mea… speranţa!".

Marian Sultănoiu este senior editor al ziarului Gândul