povești adevărate pentru prieteni
Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.
Au fost câteva,una mai frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.
sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!
De multe ori, mai ales în zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri. Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță.
Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 
Odată, de Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere. Alergam, strângând bine mâna mamei.
Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc.
În căsuța bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului.
Eram între cei dragi!
