o poveste reală

  despre  copii, despre adulți

4 galbeni

Ca și cum ne-am fi înțeles, după ce ne asigurăm că  se poate trece, traversăm strada pe care se înghesuie agresiv bolizii nestruniți. Este oră de vârf. Cu niște luni bune în urmă, aici era un marcaj, l-au spălat ploile și n-a mai fost înnoit, asa că, dacă vrei să ajungi acasă, trebuie să fii cu ochii în patru.

Merge înaintea mea cu vreo doi pași, își dă, totuși, seama că nu este singură. 

Am vrut să păstrez în continuare, distanță între noi, dar ea și-a încetinit pasul, a întors capul și atunci i-am văzut fața plânsă și obosită. Pare încă  tânără, sub 40 de ani. 

 La început, mi-am zis în gând că vorbește singură, n-ar fi prima oară când se întâmplă să aud pe cineva spunându-și câte îi trec prin minte, cu voce tare. 

Curat îmbrăcată, nici orășeancă, nici țărancă, într-o mână duce un fel de geantă-sacoșă, în cealaltă o hârtiuță, un fel de chitanță, femeia vorbește curgător, fără pauze.

-Vin de la liceu - spune fără vreo reținere numele unui colegiu prestigios, secretara mi-a scris aici absențele, zice că o să-l exmatriculeze. 

Aveam 4 galbeni de la mama, 4 mie, 4 sor-mii. Nu m-am ferit de copii, ăla mare este într-a 10-a (- spune numele altui colegiu cunoscut), ăsta mic a intrat cu 8 și 70. Amândoi au fost cuminți  Au învățat bine. 

Stau cu socrii, tac-so e-n Grecia, ne-am împăcat în august, după divorț, pentru ei . Eu -la patron, e bun, chiar azi dimineață mi-a dat înainte de leafă 4 milioane vechi,15 lei abonamentu'meu, 30 ale lor.

 Săptămâna trecută, ala micu n-a mai venit seara. Nici în seara ailaltă. L-am așteptat, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, n-a venit 3 zile. Am anunțat poliția. Socru-mio nu voia, zicea că-l fac de rușine. Tot căutând buletinu' și certificatu' de naștere, m-a tăiat, așa, un fier la inimă, galbenii de la mama nu mai erau la locul lor. 

N-am spus la nimeni nimic, nici ăluia mare, da' socru-mio a prins el ceva. Am alergat într-un suflet la sor-mea, e învățătoare, aici, în oraș, are și ea copii, mai mici, da se pricepe mai bine, știe cum să-i ia.

- L-ați găsit?, îndrăznesc eu s-o întrerup, văzând cum tot caută în geanta-sacoșă o batistă.

- Da, l-a găsit poliția, acasă la un coleg de clasă.  A amanetat galbenii , s-a dus cu ăla la niște jocuri de noroc,  au pierdut toți banii. Nu voia să mai vină acasă, ce să mai zic de școală, nu fusese mai deloc de la începutul anului. Voia sa plece la muncă, undeva, să aibă banii lui. L-am luat cu binișoru', și eu,  și sor-mea .

- Bine ați făcut, completez eu, mai mult pentru mine, nu știu dacă m-a auzit. 

- Socru-mio zicea că-i trebuie o bătaie soră cu moartea, să se învețe minte, am făcut cum am simțit eu, nici nu l-am atins, m-am împrumutat peste tot să scot galbenii de la amanet, acu' sunt la ultimu'.  Parcă nici nu mă mai trage inima, or fi blestemați, cine mai știe de unde i-o fi avut și mama, că nu mai trăiește.

-Veniți de la școală ? intervin, încercând s-o mai liniștesc...  plânge cu sughițuri.

 În simplitatea ei înțeleaptă, femeia vorbește despre acreala secretarei care i-a descris copilul în cele mai sumbre culori, în sinea mea mă întreb când o fi avut timp o funcționară să-l cunoască atât de bine, numărându-i doar absențele, încât să nu-i ierte nimic, în fața unei mame disperate.

- Dar diriginta?, la ea ați fost?

- N-am găsit-o, n-avea ore, am venit și eu când am scăpat, nu pot pleca de la servici când vreau, patronu' e bun, da, de, tot patron rămâne.  

Domnu'director este pâinea lu' Dumnezeu. Îl cunosc, este un om deosebit, o sfătuiesc să revină, să o caute din nou pe dirigintă. Apropie-l pe copil, nu-l brusca, încearcă să-l înțelegi, vorbește mai mult cu el...

 Cine să-i fie aproape?MAMA, doar ea... parcă i se mai luminează obrazul. Sunt numai copii bogați în școala aia, toți vin cu mașini noi, nu e ca la noi la țara, el face naveta, are bani de-un covrig, nu știu ce-o să fac.

Se oprește.Trebuie sa traverseze. Pe partea opusă, deasupra unei ferestre, scrie cu litere aurii AMANET

- Știți  de ce v-am spus dumneavoastră? Pentru că nu mă cunoașteți și nu vă cunosc, dar prea m-a supărat secretara aia cu părul roșu, vâlvoi... ziceți să-l iau cu binișoru'?

Dau din cap, în timp ce femeia  scoate din geanta -sacoșă o hârtie mototolită, să-și recupereze ultima parte din zestrea de la mama ei...

”Până la capătul pământului”, de David Grossman

„Ce am făcut?

L-am dus pe Ofer la război.

Eu însămi l-am condus la  război.

Și dacă se va întâmpla ceva?

Dacă asta a fost ultima dată când l-am atins?

Cum, la sfârșit, când l-am sărutat, i-am  atins obrazul în locul acela delicat în care nu-i crește barba...

Eu l-am dus acolo, nu l-am oprit, nici măcar nu am încercat..”/ pagina 138.

 „Până la capătul pământului„ este o carte care doare;  ea însăși pare o  profundă rană de suflet.

Istorie, iubire, război, prietenie, căsătorie,  maternitate, divorț, afecțiune, seducție, revoltă, apăsare, abandon, putere interioară, vindecare,cunoaștere- toate pătrund în viețile nu doar a  trei  israeliți, doi bărbați și o femeie(un fel de triunghi amoros, s-ar spune  simplu, pentru că ei o iubesc, și ea îi iubește), ca eroi principali ai romanului, ci și  prin viețile și conștiințele a doi copii- soldați mai apoi- ei înșiși , ca rezultat aI unei iubiri  imposibile, ai putea zice.

O sferă-  războiul-în interiorul ei, se  consumă viața cu  posibile și imposibile trăiri.

Am cumpărat cartea absolut la întâmplare; deși numără 740 de pagini, scris mărunt de tot; am pornit lectura încet, încet. 

M-a captivat de la început, de aceea,  am prelungit starea de implicare într-o lume pe care o știam, întrucâtva, de la televizor, din diverse lecturi.

 Se adăugase  și o experiență  specială, pe care am trăit-o într-o excursie în Israel,  în 2018,când am trecut pe  lângă grupuri de tineri care  făceau exerciții de luptă,iar seara, din hotelul în care locuiam ,  auzeam împușcături  nu prea departe.

Citind, m-am afundat cum  spune autorul, în„legământul amar  al cunoașterii„unei lumi  sfâșiate de acest cumplit flagel, războiul.

Personajul principal al romanului  este Ora, un fel de alter ego feminin, o ipostază modernă a Annei Karenina,  aș putea zice, un fir luminos și întortocheat, de o frumusețe interioară deosebită. Parcă nimic din ce face ea  nu  se anticipează, nu pare simplu.

Ea și cei doi  prieteni, Ilan și Avram, foști colegi de clasă, se  cunosc în spitalul în care au ajuns răniți  de exploziile care sfârtecaseră  orașul.

Trec anii, fiecare are drumul său, ea urmează  Sociologia, ei  sunt tot mai apropiați, războiul tot mai crâncen, iubirea și prietenia nu cunosc granițe   , nici opreliști,  chiar dacă  nimic nu ar anunța  că va fi bine.

  Două nume de   tineri , tragere la sorți, Ora  îl alege pe Ilan, devine mamă , cunoaște abandonul la care o supune bărbatul iubit, tatăl copilului ei.

Nu voi  vorbi despre  dramele și zbuciumul acestor  vieți, pe care războiul,mașinăria care distruge nu doar orașe și sate, ci mutilează suflete, destine, pisează speranțe.Toate acestea  sunt firele  care  o țin în viață pe femeia războinică  fără armă. Prin ea,  autorul leagă un trecut răscolitor și un prezent amenințător, cu fiecare pagină, dezvoltând  cunoașterea umană, ”cea mai rea dintre lumile posibile”.

Poate  că întrebi ce poate fi captivant într-o carte  despre război, ce se poate povesti în câteva sute de pagini?

Totul este captivant.

 După  divorț, când  Ilan și Adam, care își terminase stagiul militar,pleacă să cunoască lumea, Ora, cu rucsacul în spate,  fuge în nordul țării, nu singură, îl ia cu sine, dintr-o existență mizeră, pe bărbatul trecut printr-un prizonierat infernal, recuperat cu ajutorul prietenilor, Ora și Ilan,  tatăl lui Ofer, fiu plecat de  bunăvoie într-o acțiune periculoasă.

 Ora și Avram,  un cuplu paradoxal, urcă și coboară ca-ntr-un carusel, se opresc în locuri total necunoscute, nu au telefon, nu ascultă radio, bărbatul  trecut printr-un prizonierat  îngrozitor neștiind  multă vremede ce  trebuie să o însoțească pe  mama  fiului său, pe care nu l-a văzut niciodată.

Excursie fără țintă.

Poate instinctul că  povestindu-i lui Avram, pe  bucățele, viața ei și a fiului lor,bărbatul ar putea să o  ocrotească, în Golgota ei  fizică și sufletească.

Iar ei, alături, l-ar putea feri  pe tânăr de  moarte.

 În fraze lungi(  am vrut   la un moment dat să număr propozițiile- peste douăzeci), concepute perfect, traiectoriile celor doi sunt o istorie în mers. Trecut, prezent, amintiri vii dureroase, altele duioase, despre  copiii ce deschid ochii într-o lume  răscolită de război.

 Ora  a intrat în acest carusel, pentru că nu suportă să-și aștepte  acasă fiul-soldat, plecat în misiune..

David Grossman, cunoscut  și pentru  comentariile lui  documentate despre războiul  dintre Israel și Palestina, începe această carte sperând că-l  va proteja pe fiul său cel mic de oroare.

Realitatea  va fi alta.

  Ora, personajul feminin, se dăruiește pe sine, realitatea este mult mai dură decât simțirea.

Trebuie să citești cartea! 

 ( o găsești și pe internet)

Te  va  căli, te  va  îmbogăți în cunoașterea lumii de astăzi.

” Cât de subțire este scoarța pământului.”

poveste de weekend( cu ploaie)

Se spune  că divorțul este una dintre cele mai traumatizante experiențe prin care poate să treacă o familie, nu doar cei doi  soți. Statisticile arată că 50% dintre cupluri , mai devreme sau mai târziu, se despart.

Sunt separări zgomotoase, la noi, ca la nimeni, auzi deseori. Altele , elegante,  cei doi rămân prieteni, participă unul la nunta celuilalt, își plâng pe umăr la ananghie, se  întâlnesc la o cafea, ce mai, sunt mai apropiați după decât înainte. Este drept că asta se întâmplă , mai ales, în filme. 
În neamul meu- și nu este prea mic- nimeni n-a  făcut pasul ăsta, fiecare,  din motive  doar de el știute.

 Nu despre asta vreau să povestesc.//

El și ea nu se mai suportau, ajunseseră la cuțite. Și ca să nu se întâmple ceva și mai rău, au mers  la tribunal. Vinovatul? știi cum e- dacă îl asculți pe el, îl crezi, Doamne, cât a mai suferit..dacă o asculți pe ea, plângi de-ți sare cămașa de pe tine.

El a câștigat casa, o cumpărase  când era burlac.

Ea , mobila,  covoarele, tacâmurile, cărțile, tablourile, păturile, vazele. Două mașini mari au încărcat tot.//

 La lumina câtorva  lumânări colorate,  femeia  proaspăt divorțată, singură, în sufrageria goală- el își petrece serile cu noua iubită-  așterne o față de masă albă, direct pe parchet.

Așază elegant cele două kg de creveți pe un platou mare, alături de farfuria  cu icre și  asortează cochet masa cu o sticlă de vin alb, rece ca gheața..

 Cu ochii închiși, dansează după o muzică imaginară, mai ciugulește câte o înghițitură,  soarbe pe  îndelete din paharul înalt ..lacrimi mari i se preling pe obrazul nemachiat de câteva săptămâni.

 Într-un târziu, când zorile bat în ferestre, adună toate resturile  de mâncare într-un castron adânc,  aduce barele perdelelor  din toate camerele, deșurubează capacele de la capete și îndeasă  liniștită, încet , cu grijă, toate resturile de creveți și  de icre.

Pune capacele la loc, mai mult de  formă, barele , de asemenea,  face curățenie în grabă, închide ușa și,  fără să se uite înapoi,  pleacă.//

Liber, fostul soț se mută chiar a doua zi cu marea, adevărata lui iubire.

În primele zile , viața este roz, prietenii se întrec, care mai de care, să-i felicite.

Câteva zile mai târziu, nu se mai putea sta în niciuna dintre camere. Un miros groaznic  venea de peste tot și de nicăieri.

Degeaba, în noaptea de toamnă târzie,   cu ferestrele deschise,  au dormit iepurește,  să nu-i atace vreun hoț  , inutile s-au dovedit revizuirile ventilației, în eventualitatea că  ar exista niscaiva șoareci morți.

Bani, nervi, nimic nu mai era ca înainte..

Niciun musafir nu le mai călca pragul, vecinii le ocoleau ușa,  nici un muncitor n-a mai acceptat să schimbe măcar  o priză.

Casa a a fost pusă în vânzare, dar cum gura lumii este slobodă,  în scurtă  vreme, toți cumpărătorii au dat bir cu fugiții,  deși prețul a fost tot mai mic..agenții imobiliari tăceau în telefon, când proprietarului întreba dacă s-a găsit un cumpărător.

Într-o zi, cei doi foști soți, mai –mai să să se lovească unul de altul.

El a izbucnit în plâns, ea l-a consolat, el și-a spus pe jumătate necazul, ea s-a decis să-l ajute. Va cumpăra casa.

Toți zeii sunt pe pământ!!

Fericit că ea n-a înțeles  în ce se bagă,  el i-a făcut o reducere de 10%..Avocații au perfectat rapid actele.

Femeia s-a mutat în   casa ocolită de toți.

El, fostul proprietar, și-a găsit a doua zi în curte , mobila și, bineînțeles,   barele perdelelor.

Nimic nu este mai rău decât o femeie bună, zice un  cunoscător.

 p.s. e bine, când totul se termină cu bine, așa-i?

viața în peșteră

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/03/care-pe-care.html

 Am ajuns aproape întâmplător la Gloria Swanson.

Fascinantă biografie a acestei actrițe celebre,  născută într-o modestă căsuță în Chicago. A trăit 84 de ani, 27 martie 1889- 4 aprilie 1983.

 Era recunoscută  nu doar pentru  rolurile din  din filme, la început în  cele  mute, nu vorbele contau, expresivitatea ei fiind  uriașă,  cât mai ales, datorită fabuloaselor ei garderobe, care înnebuneau lumea, prin combinațiile fascinante, ornamentate  cu  pene de  păun și de struț, bijuterii tulburătoare, copiate în toate colțurile lumii.

Se spune că a fost femeia cea mai fotografiată  din toate timpurile.

A făcut film, teatru, televiziune, afaceri, a scris mult, a călătorit cât a dorit, a abordat științific probleme de sănătate, pledând în favoarea  hranei naturiste.

Dacă profesional , a uimit lumea,  nu mai puțin celebră a fost viața ei particulară, Miss Swanson, așa i s-a spus, totdeauna,  a avut mai multe căsătorii.

Provenea dintr-o familie destrămată, iar această tragică experiență și-a pus necruțător pecetea  pe întreaga-i viață.
Prima căsătorie, cu Wallace Berry ,  a durat doi ani și a fost un eșec groaznic.

Au urmat alte mariaje , unul mai întunecat decât altul

Și pentru că ea spunea  În ziua în care i-am intentat proces de divorț  lui Mihael Farmer, am fost gata să mă retrag într-o  grotă din pustiu pentru a –mi regândi viața , mi-am amintit că am niște fotografii cu o peșteră , primite de la o prietenă, pe mail.

Iată ce se poate face dintr-o grotă.

p.s. ai părăsi confortul de acasă , pentru a trăi  în peșteră de stâncă, vorba poetului?

care pe care?

Se spune  că divorțul este una dintre cele mai traumatizante experiențe prin care poate să treacă o familie, nu doar cei doi   soți. Statisticile arată că 50% dintre cupluri , mai devreme sau mai târziu, se despart.

Sunt separări zgomotoase, la noi, ca la nimeni, auzi deseori. Altele , elegante,  cei doi rămân prieteni, participă unul la nunta celuilalt, își plâng pe umăr la ananghie, se  întâlnesc la o cafea, ce mai, sunt mai apropiați după decât înainte. Este drept că asta se întâmplă , mai ales, în filme. 
În neamul meu- și nu este prea mic- nimeni n-a  făcut pasul ăsta, fiecare,  din motive  doar de el știute.

 Nu despre asta vreau să povestesc.//

El și ea nu se mai suportau, ajunseseră la cuțite. Și ca să nu se întâmple ceva și mai rău, au mers  la tribunal. Vinovatul? știi cum e- dacă îl asculți pe el, îl crezi, Doamne, cât a mai suferit..dacă o asculți pe ea, plângi de-ți sare cămașa de pe tine.

El a câștigat casa, o cumpărase  când era burlac.

Ea , mobila,  covoarele, tacâmurile, cărțile, tablourile, păturile, vazele. Două mașini mari au încărcat tot.//

 La lumina câtorva  lumânări colorate,  femeia  proaspăt divorțată, singură, în sufrageria goală- el își petrece serile cu noua iubită-  așterne o față de masă albă  , direct pe parchet.

Așază elegant cele două kg de creveți pe un platou mare, alături de farfuria  cu icre și  asortează cochet masa cu o sticlă de vin alb, rece ca gheața..

 Cu ochii închiși, dansează după o muzică imaginară, mai ciugulește câte o înghițitură,  soarbe pe  îndelete din paharul înalt ..lacrimi mari i se preling pe obrazul nemachiat de câteva săptămâni.

 Într-un târziu, când zorile bat în ferestre, adună toate resturile  de mâncare într-un castron adânc,  aduce barele perdelelor  din toate camerelor, deșurubează capacele de la capete și îndeasă  liniștită, încet , cu grijă, toate resturile de creveți și  de icre.

Pune capacele la loc, barele , de asemenea,  face curățenie în grabă, închide ușa și,  fără să se uite înapoi,  pleacă.//

Liber, fostul soț se mută chiar a doua zi cu marea, adevărata lui iubire.

În primele zile , viața este roz, prietenii se întrec, care mai de care, să-i felicite.

Câteva zile mai târziu, nu se mai putea sta în niciuna dintre camere. Un miros groaznic  venea de peste tot și de nicăieri.

Degeaba, în noaptea de toamnă târzie,   cu ferestrele deschise,  au dormit iepurește,  să nu-i atace vreun hoț  , inutile s-au dovedit revizuirile ventilației, în eventualitatea că  ar exista niscaiva șoareci morți.

Bani, nervi, nimic nu mai era ca înainte..

Niciun musafir nu le mai călca pragul, vecinii le ocoleau ușa,  nici un muncitor n-a mai acceptat să schimbe măcar  o priză.

Casa a a fost pusă în vânzare, dar cum gura lumii este slobodă,  în scurtă  vreme, toți cumpărătorii au dat bir cu fugiții,  deși prețul a fost tot mai mic..agenții imobiliari tăceau în telefon, când proprietarului întreba dacă s-a găsit un cumpărător.

Într-o zi, cei doi foști soți, mai –mai să să se lovească unul de altul.

El a izbucnit în plâns, ea l-a consolat, el și-a spus pe jumătate necazul, ea s-a decis să-l ajute. Va cumpăra casa.

Toți zeii sunt pe pământ!!

Fericit că ea n-a înțeles  în ce se bagă,  el i-a făcut o reducere de 10%..Avocații au perfectat rapid actele.

Femeia s-a mutat în   casa ocolită de toți.

El, fostul proprietar, și-a găsit a doua zi în curte , mobila și, bineînțeles,   barele perdelelor.

Nimic nu este mai rău decât o femeie bună, zice un  cunoscător.

 p.s. e bine, când totul se termină cu bine, așa-i?