gaudeamus igitur!

Suntem   câte un pic din  fiecare experiență trăită; asta am simțit eu  la sfârșitul zilei, care, deja ,acum, înseamnă „cândva”.

 Printr-o  fericită întâmplare-  extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,  mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată,   faptul că puteam suna undeva  urmând să aflu  niște vești mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile  au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit  prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar  pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă  neagră buclata, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise mama) , un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte  erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi- câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu, am aflat  la revederea  dintr-o sâmbătă-  36  de elevi eram.- încurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau sa fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual  adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinari si conjugari, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moarta-maxime~Amore, more, ore, re probantur amicitiae~, ~Verbum  dulce multiplicat amicos~.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră.

Calculul l-am făcut mai apoi.

La capătul celălalt  al firului  este chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze- uite vezi, abia acum plâng de-a binelea-da  am rugat-o să se așeza, pentru că vreau să-i spun ceva. Cuvintele au venit de la sine..

La 95 de ani, Doamna  păstrează vioiciunea  vorbei, în tresăriri de ~perioade~, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrățișez, copiii mei buni și frumoși!!../

Făcea parte din ansamblul ~Perinița~.
 Aveam 15 ani , când am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă..Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă aud  scrașnetul ferăstraielor..
 Dimineață, în mijlocul câmpiei, apărusera , ca din pămant, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere  și înghețată, și,  decorată cu ghirlande  multicolore, o scenă trainică , care a cunoscut  iuresul și  frumusețea dansurilor noastre populare, îndelung aplaudate de  serioși meșteri români..

Nu i-am povestit Doamnei  noastre cât de mult  a contat pentru mine  povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu-Targ, când a venit de la Bucuresti cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o casa frumoasă, pe care , țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile.

 Nu i-am povestit...

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei, și mâna blândă,  pe care am simțit-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se face  noapte, mai aveam un număr de telefon.//

 Dintr-o rezervă a  spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare inraită a  uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacsu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatura română la care am participat , pregătită de dumneai, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate  bucuriile mele de  profesoară!
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

printre notițe și întrebări

Dincolo de fereastră, nestingherit, soarele  își rotește,  întrebările, cu degete  moi, se leagănă frunza de mesteacăn, în  unduirea  firului de iarbă, care își ascunde matern strălucirea, deslușești  începutul de vară.

Ziua pare potrivită  pentru visare, pentru amintiri.
 Din  balconul gândurilor, ajung la caietele mele din studenție, știu că am acolo niște însemnări, îmi place foșnetul lor gălbui, scris grăbit, cum altfel ai fi putut lua notițe, foi răzlețe, diplome, carnetul de note, invitații, tălmăciri, toate se adună în jocul molatic al aducerii-aminte, uite și  caietul de  latină, plin de  povești și  nuanțe.

 Într-un colț de  de suflet găsesc intrarea  Rodicăi Goglează în Sala 1, plină-ochi băi, gata  s-a terminat cu distracția, a venit unu de latină, o să ne mănânce de vii.

 Zgribulite și  cumva, mai fragile, următoarele pe lista speriatelor au fost franțuzitele. 

Seminarul, ca de obicei, în Sala 4. 

Când a deschis ușa, părea  că  nu se mai termină.

De sub sprâncenele cât o pădure  încâlcită, de un albastru rotund,  ochii lui ne-au cuprins pe toți.Vreo treizeci și șase.
N-a spus o vorbă, și-a pus servieta uriașă, ca și el, pe catedră,  a umplut tabla cu toate declinările, pixurile alergau zăpăcite  pe caietele  scoase în grabă, altă tablă, conjugările, a urmat tabelul cu  pronumele. 
Fără o vorbă.

Nu se auzea nici musca, prin ferestrele mari, toamna își limpezea cerul, abia pridideam să  scriem.
La următorul seminar- ne anunțase din timp  printr-notiță la avizierul facultății- lucrăm de pe cursurile  bibliotecii, niște  registre  grele, ticsite cu fragmente din Iliada, Odiseea, Metamorfozele, Fastele...
Caietul profesorului  s-a umplut repede cu  multe șiruri de 2, pe ici, pe colo, câte un amărât de 3.//
 O să spui că metoda era comunistă, treaba ta... împărțiți pe alt fel de grupe, fiecare student (câțiva băieți, vreo  nouă și  noi,  mulțimea  de fete) a ajuns sub aripa câte unui profesor.

Așa  m-am nimerit eu  în preajma domnului de latină. 

Nimeni nu-i spunea domnul profesor Dogaru.
  Era  Domnul de latină!
 Când începea  să recite din Eminescu, nu se mai oprea, avea o voce puternică, plină, frumoasă, când  vijelioasă, când lină ca un susur, pe Caragiale îl știa din scoarță în scoarță.
N-am îndrăznit să-l întreb niciodată, deși, în afara orelor, era de nerecunoscut- într-o seară ne-a scos la restaurant pe toți din grupă, vreo zece, nu ne venea să credem,  am gustat așa,  două/trei guri de  vin roșu, cânta Ciontică, a dansat  cu fiecare  fată...
La examen picau pe capete. 
Câțiva de 6 și de 7, pe ici, pe  colo, câte un 8.

Eram a paisprezecea din grupă; când mi-a venit rândul, întâi am înghețat, am pus mâna pe clanță, am intrat, în plină vară   mi se inflamaseră amigdalele, am tras biletul , Laudă primăverii.. .
Nota 9!

Au trecut anii.

Ce este dorul?

Pereat tristitia!

Doar Argeșul și un  zăvoi de plopi   despărțeau satele noastre. Am aflat asta,  în ziua în care diriginta noastră, cea mai extraordinară DOAMNĂ  pe care am întâlnit-o  în toată viața mea, Liana Alexandrescu, profesoara noastră de latină, a completat catalogul. Eram cei mai tari dintre paralelele  bobocilor   din liceul teoretic Grigore Alexandrescu!    Pe atunci, concurența era ceva organic,  nu ne spusese nimeni că trebuie să învingi pe cineva. Sau ceva. Toți,  în jur de patruzeci la număr, veneam în liceu , în urma unui concurs   foarte exigent,  din împrăștiatele  școli ale  regiunii. Pe atunci, teza la Limba română cuprindea, obligatoriu, un subiect de sinteză.  La matematică  nu puteai spera să fii  admis, dacă îți scăpase vreun exercițiu sau vreo problemă  din  culegerea Gheba. Zeci de exerciții pe o pagină. Era singura, dar ce  culegere! Cum gândeam, ce speram?  Aripi crescute din suflet,  zbor  mult mai sus decât zidurile școlii!  La banchet, 40 de hoți  ai lui Ali-Baba,  cum ne-a botezat domnul doctor Mihai Călin , pe atunci cel mai  des rostit nume de băiat din liceu.

Ati stiut vreodata traducerea versurilor imnului Gaudeamus igitur?
Pentru toti prietenii si colegii care au implinit 10, 15, 20, 25, 30,35, 40, 45, 50... de ani de la absolvirea unei scoli.

Popularul cantec academic "Gaudeamus igitur" ("Sã ne bucurãm, asadar"sau "Prin urmare, să ne ...") , sau doar "Gaudeamus", este cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire. Numeroase scoli, colegii, universitãti sau societãti academice il considera imnul lor oficial.

 De fapt este un cantec despre viata si durata ei

"De Brevitate Vitae" ("Despre scurtimea vietii").

Face parte din traditia "CARPE DIEM" ("TRAIESTE CLIPA") si elogiaza bucuria vietii. S-a cantat prima data in secolul al XVIII-lea(C.W. Kindleben, 1781) si are la baza un manuscris în limba latinã din 1287.

Gaudeamus igitur Iuvenes dum sumus.
Post iucundam iuventutem
Post molestam senectutem
Nos habebit humus.

 Sã ne bucurãm, asadar,
Cât încã suntem tineri
Fiindcã dup-o tinerete agitatã,
Si-o bãtrânete-ngreunatã,
tãrâna ne va avea pe toti.

Ubi sunt qui ante nos
In mundo fuere?
Vadite ad superos
Transite in inferos
Hos si vis videre.

Unde-s, oare
Cei ce-au trãit înainte-ne?
Poti s-ajungi pânã-n Ceruri
Sau sã pãsesti prin Iad
De doresti sã-i revezi.

Vita nostra brevis est
Brevi finietur.
Venit mors velociter
Rapit nos atrociter
Nemini parcetur.

 Viata ne este scurtã
Va fi terminatã prea curând,
Moartea vine fulgerãtor
Atroce ne agatã-n ghearele-i.
Nimeni nu-i crutat de-aceasta.

Vivat academia!
Vivant professores!
Vivat membrum quodlibet;
Vivant membra quaelibet;
Semper sint in flore.

 Trãiascã Scoala!
Trãiascã profesorii!
Trãiascã fiecare-ntrebãtor!
Trãiascã fiecare-ntrebãtoare!
Fie ca ei sã-nfloreascã de-a pururi!

Vivant omnes virgines
Faciles, formosae.
Vivant et mulieres
Tenerae, amabiles,
Bonae, laboriosae.

 Trãiascã toate fecioarele
Binevoitoare si curate la suflet!
Trãiascã, de-asemeni,
Femeile tandre, iubitoare
si pline de hãrnicie!

 Vivat et res publica
et qui illam regit.
Vivat nostra civitas,
Maecenatum caritas
Quae nos hic protegit.

 Trãiascã patria
Si cei ce-o conduc!
Trãiascã-ne orasul
si binefãcãtorii acestuia
Care, prin caritatea lor, ne oferã sigurantã!

Pereat tristitia,
Pereant osores.
Pereat diabolus,
Quivis antiburschius
Atque irrisores.

 Fie ca tristetea sã piarã!
Fie ca urâtorii sã piarã!
Fie ca Diavolul sã piarã!
Fie ca oricine-i împotriva scolii noastre,
Oricine-ar râde de-aceasta, sã piarã !