povești adevărate pentru prieteni
„gândim, simțim mai mult decât putem spune„
Visam un sat cu case albe, risipite printre brazi.
O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi, croșetate. Foc în sobă, iarna! Primăveri cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!
Când am terminat facultatea, fiul cel mare trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.
Școala - într-o zonă de deal - aruncată la șapte/ opt km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.
Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord - este altă poveste - m-am documentat, așa că am primit din partea soțului, ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.
1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.
Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .
Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri.
Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna. Și să mai furăm un măr, o prună.
În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.
De după un deal, s-a arătat satul. Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar. Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri, gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.
Cu chiu cu vai am găsit școala.
Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini. A apărut atunci directorul. De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat... Imediat și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.
Cancelaria, o cămăruță trei pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb. De o parte și de alta, câte o încăpere, dimineața se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu.
După-amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.
Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut drumul, ocolind gropile.O lăsam în curtea cuiva.
În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține. Îmbujorate, zâmbeau printre ghimpi măceșele! Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre ierburi înalte.
Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77. Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră.
Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele.
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea, în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul... După niște ani, directorul școlii de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris prima adeverință de muncă.
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară.
În slujba comunității.
Acum, când scriu, revăd cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre ierburi uscate, într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări.
Într-o zi, mulți ani după aceea, am reușit să prind cu telefonul spaima din ochii unei căprioare, ajunsă doar ea știe de ce și cum, în pădurea Trivale.
Visam cu ochii deschiși.
Cred că toate pădurile au luminișuri.
Poate că păstrăm în noi ceva din spaima unui suflet temător că nu va găsi fie doar unul pe sub tainice frunzare.
Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.
