nicio pasăre nu are zbor prea înalt,

 dacă nu zboară cu aripi proprii. William Blake.


Așez cărți, mai pun ordine printre hârtii. Nu pot trece repede peste titluri. Uite ceva care, nu știu dacă astăzi le mai transmite copiilor vreun fior. În fața                               cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină..La vulturi, nuvela lui Gala Galaction.
Și dacă, să presupunem că nu-ți spune nimic textul de mai sus, nu se poate să nu-i fi zărit, printre vălătucii albi , ocolul larg, de acrobat fără teamă.
Stăpân peste întinderile albastre!//


Trăiește  mult. Chiar 70 de ani.
Își construiește  lăcașuri pe cele mai înalte culmi ale Anzilor. Secretul? o enzimă produsă de fulgii  care îl protejează de toate calamitățile.
Viața îi este un lung șir de încercări. La 40 de ani,  tocit, ciocul  se încovoaie și nu-l mai ajută să-și sfâșie prada. Nici unghiile nu-i  mai sunt de prea mare folos, le-a tocit lupta.
 Obosite de atâta zbor, apăsate de de povara vieții dușmănoase, aripile se strâng neputincioase.
Enzima obosește și ea. Nu-i mai furnizează energie.
Și-a pierdut semeția.
Ce-i rămâne de făcut?
Vulturul are de ales-
Să piară
sau
Să renască..dureros drum, 150 de zile.
Și șansa de a găsi undeva, sus de tot, într-o stâncă, o spărtură, o casă.
Doar el știe cum , își adună speranța. 
Fără să scoată vreun sunet, lovește, fără milă, ciocul de cremene. Necontenit.
 Nu mai rămâne nimic.
În casa lui de piatră, așteaptă.
Așteaptă să-i crească ciocul.
Își smulge, una, câte una, unghiile bolnave.
Vine apoi rândul penelor. Le spulberă fără oprire.
Zilele trec.
Azi o pană, mâine alta, până când, într-o zi, tot corpul i se îmbracă frumos.
Au trecut 5 luni.
Este gata de zbor. 
Pentru încă 30 de ani.//
Dacă acceptăm povestea ca fiind o fabulă, s-ar impune o morală.
Care ar fi aceea?
(sursa imaginii- email

să găsim un titlu

Cu fiecare astăzi, ne îndepărtăm, grăbiți,  de ieri. Fără prea mari regrete.
Să fie uitare?
Să fie lipsă de timp?
Sau nepăsare?
 Uită copiii să-și viziteze părinții, uită guvernanții să-și țină cuvântul, mame grăbite își uită copiii prin gări și saloane de spital, uităm iarba verde de acasă, uităm splendoarea  curcubeului , puful norilor,   nu mai știm culoarea ochilor celor dragi, nici  câte fire de flori  să dăruim .

Mâncăm în fugă, ne salutăm pe apucate,  de sărbători, facem liste  cu toți  cunoscuții laolaltă, pe taste,  uităm  să zâmbim.
 Ceva ne împinge într-o  cursă  fără oprire.//

Într-o friguroasă zi de  ianuarie 2007,în stația de metrou L'ENFANT PLAZA din Washington, DC,  timp de trei sferturi de oră, un bărbat a cântat la vioară șase piese de Bach. 
În tot acest timp, pe lângă el  s-au perindat  peste 2000 de oameni, cei mai mulți în drum către serviciu.
Un  bărbat, ceva mai în vârstă, și-a încetinit , pentru câteva secunde pasul, apoi, grăbit  a intrat în mulțimea de americani.
Patru minute mai târziu, o doamnă elegantă, fără să-l privească pe  violonist, i-a aruncat în pălăria aflată la picioare UN DOLAR.
Omul și arcușul său   cântau.
Peste șase minute, un tânăr se reazemă de zidul metroului, închide ochii, ascultă, se uită la ceas, deschide  ambele brațe și pleacă mult mai grăbit decât venise.
Din mulțimea de trecători se aude glasul unui copil, ținut strâns în mâna mamei. Copilul, de nici trei ani, vrea să asculte vioara. Mama se grăbește. Copilul privește trist în urmă, încercând fără succes, să scape din strânsoare.
 În următoarele minute, scena s-a repetat , mai mulți copii voiau să asculte vioara, părinții erau grăbiți, iar micuții priveau  dezamăgiți peste umăr.
 Frigul se întețise.
 Omul și vioara lui  au cântat 45 și minute. 
În pălăria  tocită de vreme  s-au adunat 32 de dolari. În aproape o oră, doar șase oameni au avut răbdarea să-l asculte.
Când vioara a tăcut, omul  a plecat . Nimeni nu i-a mulțumit. Nimeni nu i-a dăruit o floare. Nimeni nu l-a aplaudat.
Era JOSHUA BELL,  unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii. Interpretase câteva dintre cele mai  dificile piese. Vioara lui este estimată la 3,5 milioane de dolari.
Același om și aceeași vioară, anterior, umpluseră  o sală de concerte din Boston.
 Costul unui bilet- 100 de dolari./

Am primit informația, altfel scrisă- am păstrat toate detaliile, este adevărată.
Este un experiment social, comandat de Washington Post. El vizează percepția, gusturile, prioritățile, preocupările oamenilor în mileniul  la începutul căruia ne aflăm.
Sigur că  dacă n-ar fi vorba despre o întâmplare adevărată, am privi-o ca pe o fabulă. 

Dacă alegoria este gata, care ar fi morala? Sau  concluziile?
 Adaug darul primit de la un anonim, care  știe să liniștească spiritele prea înfocate!
Ascultați, sigur o să vă placă, deși este cam târziu!
Și o povestioară, pe care mi-a dăruit-o Modart- poate că ar trebui să fim  mai generoși, mai toleranți unii cu alții, mai atenți la  mersul lucrurilor!-
„Un batran statea pe marginea unui drum cersind...lumea trecea grabita si dupa un timp indelungat abia stransese cativa banuti in palarie.Un trecator privindu-l mai cu atentie si compasiune,si-a dat seama ca batranul este orb.A luat o bucata de carton si a scris ceva pe ea.I-a dat-o apoi spunandu-i sa o tina la piept ca oamenii sa poata citi mesajul.Dupa ce a plecat in scurt timp foarte multi oameni s-au apropiat de el lasandu-i in palarie cate un ban.Cand a venit insotitorul sa-l duca acasa,l-a intrebat emotionat ce scrie pe carton.I-a citit: "E primavara si eu nu o pot vedea!"

care este cel mai bun mod de guvernare?

                                                                                       (broasca nu ajunsese, încă,  pe stâlp).

Acela care ne ajută să ne guvernăm singuri. 

Johann Wolfgang  von Goethe.

Într-un sat- ca multe altele- trăia odată un  fecior   frumos.

Cuminte ca o fată mare. 

Trudea din zori și până în noapte, oriunde îl chemau oamenii.  Îi rămânea foarte puțin timp pentru odihnă.
Cu toate astea, sărăcia  nu-l slăbea cu niciun chip.

Într- zi, omul și-a luat lumea în cap.

Pe unde mergea, drumurile erau desfundate, satele mai sărace decât cel în care văzuse el lumina zilei,  prin curțile școlilor și ale dispensarelor, umblau , în voie, câini hămesiți de foame, oamenii- parcă se vorbiseră- toți cu privirile în pământ. 
Uitaseră să mai zâmbească..

Pe la amiază,  doborât de oboseală,  s-a oprit într-un sat mare. Ulițele păreau curate, curțile  aveau porți fără încuietori, la ferestre, obloanele trase . Nici țipenie de om.

- Pe câmp nu muncește nimeni, aș fi văzut  eu,  gândește cu voce tare  flăcăul.

Și cum sta el , așa, pe marginea unui șanț, cu fruntea în palme, zărește ceva mai încolo, pe prispa unei căsuțe, un moșneag. Apropiindu-se timid, îi dă binețe, cum învățase el de pe la alții..  

Moșul își ridică ochii stinși și-i face semn să se așeze.

 Flăcăul  începe să povestească-   cum sunt zilele lui, cât de mult ar vrea să muncească, dar să aibă și mulțumire, cum sunt guvernații, cum sunt legiuitorii, cum ar vrea el ca toate pe lume să aibă un rost.

 Bătrânul tăcea.

Dezamăgit, tânărul dă să plece. I se face semn să rămână.

-  Eu zic că guvernul care-ți dă atâta bătaie de cap, măi băiete,  seamănă cu o broască țestoasă, care  ar sta pe un stâlp..

Tânărul face ochii mari, crezând că omul de lângă el îl ia peste picior

-  Cum așa, bre, nu înțeleg deloc.

-  Uite cum stă treaba, ia ascultă:

-  Dacă vezi o țestoasă pe un stâlp, ce zici tu, așa pentru tine?

Tânărul  tace, nu știe ce să răspundă.

- Vezi, nu înțelegi  cum a ajuns ea acolo.   Nu poți să  crezi că stă acolo.  Știi, totuși ceva. Sau bănuiești că nu putea ea să ajungă singură acolo. 

          Acum,  zic eu, în locul tău, dacă tot te minunezi, n-ar trebui să faci și tu ceva, pentru ca țestoasa  asta ciudată  să nu mai fie acolo?

          Tânărul se tot mira, așa că bătrânul, ridicându-și pleoapele grele, îl lămurește.

-  Este clar că broasca nu face nimic folositor dacă stă acolo, asta pricepi?

- Mda, îngăimă  tânărul.  
Bătrânul se întoarce către tânărul nedumerit  și-i spune:

-   Rațiunea este că trebuie să ajuți broasca să coboare.

Cine zicea că,  dacă nu ai bătrâni, ar trebui să-ți cumperi?//

Ca  în orice poveste, ar urma o morală.

p.s. tu ce zici?

          

modus vivendi

Dintr-un mail primit astăzi, aflu că :

-la noi, valoarea șpăgii este de 3 miliarde de euro pe an.

-ea se împarte pe categorii profesionale- cinci la număr.

-profesorii fac parte din ultima grupă , alături de medici, pentru care nu se folosește  cuvântul șpagă, ci stimulente.

Aceeași sursă  adaugă că din totalul de mai sus, șpaga primită de ultima categorie,  în care mai încap și  alții, reprezintă 12/%/.

  S-ar zice că nici persoanele nobile nu sunt străine de   șpagă.//

Vulpea și bursucul 
de Alecu Donici
 ”Da , dincotro și unde

Alergi tu așa iute ?
Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat .
_ Oh , dragă cumetre , am dat de păcat ,
Sunt , iată , surghiunită !
Tu știi că eu am fost în slujbă rânduită
La o găinărie.
Cu trebile ce-aveam , odihna am lăsat ,
Și sănătatea mi-am stricat ;
Dar tot eu am căzut în groaznică urgie ,
De niște pâri nedovedite ,
Precum că luam mite.
Tu singur martor ești , în adevăr să spui :
De m-ai văzut cumva , măcar cu vreun pui ?
- Nu , dragă cumătră; dar când ne întâlneam
Eu cam ades vedem :
Că tu pe botișor
Aveai un pufișor.
Se-ntâmplă și la noi de vezi
Cum altul , având loc , asa se târguiește ,
Încât îți vine mai să-l crezi
Că abia din leafă se hrănește.
Dar astăzi butcă , mâine cai ,
De unde oare-i vin ?

Și când ar vrea să stai
Să-i faci curată socoteală
Pentru venit și cheltuială ,
N-ai zice ca bursucul 
că vulpea are pufișor
Pe botișor ?//

p.s. când ai dat ultima oară șpagă? cui?