De sub pălăria lui cu boruri largi, cerul trimite stropi mărunței, peste umbre zdrențuite de păpuriș.
Într-o confuză devălmășie, sunete și culori spălate răcoros își țes liniștea în sticla amiezii.
Tace
lacul, tăcut este câmpul, din înalturi stăpânește solemn timpul. Din
când în când, stoluri repezi de păsării cenușii
își tremură glasul
într-o complicată, nescrisă partitură.
Discrete pete albe pe cenușa mișcătoare a lacului.
Mute bibelouri, în perpetuu joc incert.
Lebedele!
Cel mai natural spectacol!
Doar pentru mine.
Privindu-le , mi-a venit în minte legenda.
O știi?
Într-un
sătuc uitat de lume, trăiau o femeie foarte săracă și fetița ei,
Lebăda. O copilă bună, de s-o pui la rană, cuminte, supusă și foarte
frumoasă.Toată lumea o îndrăgea, iar cele două suflete, mama și fiica ,
trăiau una pentru cealaltă.
Într-o toamnă rece, femeia cade
la pat, lemne pentru foc nu aveau, prin acoperișul casei vântul își
făcea de cap, copila sufla în pumnii ei fragili, îi punea apoi pe
fruntea mamei, încercând s-o înzdrăvenească.
Într-o dimineața, după ce
abia pusese geană pe geană, fata se trezi lângă trupul înghețat al
bunei sale mame.
Și când disperarea o cuprinsese, se ivi, neașteptat, norocul.Un gospodar înstărit o luă pe lângă casa lui.
Zadarnic au încercat străinii să-i fie aproape, fără dragostea mamei, fata se simțea tot mai singură.
Într-una
din zile, când ai casei plecaseră cu treburi, ea se furișă prin spatele
grădinii, ieși în drumul care tăia pădurea și porni la drum întins.
Către seară, obosită și înfometată, se opri să -și potolească măcar
setea, sorbind din apa unui izvoraș.
Ațipi, cu spatele rezemat de trunchiul unui copac .
Nori negri se abăteau asupra pădurii, copacii se zvârcoleau, frângându-și ramurile, fâșii galbene și roșii spintecau cerul.
Speriată, cu hainele ude, Lebăda se trezește în mijlocul
furtunii.Chipul mamei îi răsare în minte. În genunchi, cu ochii către
cer, fata rostește tare ”Tatăl nostru”.
Ca prin minune, bolta
se limpezește, fug tunetele, glasuri mii de păsări cuprind pădurea, și,
de după coroana unui stejar, se ivește cel mai frumos chip din câte
văzuse Lebăda vreodată.
Ce haine țesute cu aur, ce păr mătăsos, ce pantofiori tiviți cu străluciri scânteietoare!!
Pădurea toată părea vrăjită!
-Fată bună, eu sunt Zâna- Zorilor! Ți-am auzit rugăciunea, ți-am înțeles disperarea. Am venit să te ocrotesc.
Pe
dată se ivește o caleașcă la care erau înhămați doi cai albi, zâna o
așază pe copilă lângă ea, și pornesc pe deasupra pădurii în cel mai
nebunesc și frumos zbor, la capătul căruia, din porunca zânei, Lebăda
primește haine și încălțări scumpe, casă și servitori. Și , mai presus
de toate, ea devine mai -mare peste tot păsăretul bogatei curți.
O
vreme, toate merg bine, fosta țărăncuță se bucură de rang și de cinste.
Într-o dimineață, nu știu ce visase ea, dar nimic nu-i mai era pe
plac- lovea, striga, din orice, nimic nu mai era ca la început. Bietele
păsări se fereau din calea ei, dar tot nu scăpau nepedepsite.
Se
duse repede vestea, până la cele mai îndepărtate cotețe, așa că într-o
seară, când întunericul pusese stăpânire peste curte, tot păsăretul, cu
mic, cu mare, se adună într-un șopron. Se sfătuiră lighioanele cât se
sfătuiră, și tot nu aflară un rost.
Ieși atunci în față, o cioară
zgribulită.
Sub aripă ascunsese o foaie, pe care singurică își făcuse
planul.
Păsările ascultau uimite.
Dintr-odată bătăi neobosite de aripi
acoperiră șopronul.
A doua zi, cioara, cu penele curate, ciocul umezit în rouă și cu ochii strălucind de încântare, se așază ploconindu-se în fața Lebedei, care își făcea plimbarea printre tufe de trandafiri.
-Fată
frumoasă, cum alta nu mai este, eu și toate suratele din ogradă te
dorim de șefă! Zâna a obosit, nu mai aude, nici cu văzul n-o duce prea
bine
Ești aleasa noastră!
Lebedei nu-i venea să creadă, dar tare mult îi plăcu vorba dulce a ciorii.
-Diseară, continuă lighioana, când Zâna doarme, intri tiptil, iei cheia palatului de sub oglindă și te duci repede în turnul cel mai înalt. Este acolo o baie de marmură.
Te scalzi în laptele pregătit pentru stăpână și Zâna - Zorilor vei fi!
Nu era timp de pierdut. Cât ai clipi din ochi, Lebăda găsește cheia, turnul și locul de scăldătoare.
Abia un picior își afundase în laptele băii, că pene albe începură să-i crească, și când trupul tot
primi baia de lapte, în locul gurii îi crescu un cioc, gâtul i se toot
lungi, iar în locul picioarelor apărură labe ca de gâscă.
Nimic nu mai amintea de fata frumoasă.
Lebăda plânse amarnic. Înțelese că Dumnezeu a pedepsit-o pentru aroganță și trădare.
Prin geamul deschis, își luă zborul.
Și zbură, și zbură, zile și nopți, până când, obosită, zări luciul unui lac.
Și de atunci, căindu-se, lebăda trece pe ape...//
( sunt și legende care seamănă cu niște fabule!)
așa vei deveni.
Morris ii spune fiului său:
