mereu pe fuga

A dormit iepureste.
A-ntepat-o frigul.
Intinde plapuma umeda de frunze vechi, acoperindu-si barbia, in care i-au crescut brebenei.

Si toporasi.
O furnica ii gadila nasul.
Ridica un brat de crengi inmugurite, apoi si pe cealalalt, si pe urmatorul, isi umezeste fata cu bruma si, deja, se simte mai sprintena.

S-a crapat de ziua. Nu poate sa mai intarzie.
N-a fost niciodata lenesa.
Cum sa ramana in patul ei de crengi si frunze, cand s-au trezit si vrabiile?

Si gugustiucii?

Si izvorasul din vale?

Se opreste in fata schitului singuratic, cade in genunchi, isi face rugaciunea de sambata.

Si pleaca.
Se simte bine in rochia noua tivita cu banci proaspat vopsite si copaci varuiti.
Peste vreo ora sosesc plimbaretii, asa ca se apuca de treburi.

Scoate scutecelele ciupercutelor, strange hartiile imprastiate de vant, sterge lacrimile florilor si, cocheta, primeste sarutarile soarelui , strecurate shiret prin pletele ei verzi.

Are de lucru pana spre seara.
Pana la pranz, sta pe langa copii. Sa nu se loveasca. Prea le place sa alerge pe role!

Si cu bicicletele!
Dupa amiaza poate sa-si mai traga sufletul. Vin indragostitzii.

Nu vrea sa para indiscreta.
Se va duce undeva sa-i inveseleasca pe domnii aia cu ochelari , care joaca table. Ii place sa chibitzeasca. Si sa-i bucure.

Pana prin iunie, tot asha o tzine.

Cand se-ntoare sor'sa - mijloaca, arsa de soare , cu bratele incarcate de alune verzi si ciorchini de flori .