când fiecare frunză e o floare

O măgulesc poeții. O  laudă compozitorii. Pictorii  o imortalizează în toată splendoarea ei de Doamnă..  

 Doamna melopeelor.

Se simte în   foșnetul uscat al frunzelor de  porumb. În iarbă  ofilită, fără voie, în mișcarea leneșă a crengilor de ulm.

Se strecoară  tiptil,  își uită  rangul , ocolește de câteva ori grădina,   n-o sperie  zăvorul porții, caută un loc ferit, prinde viteză și sare ștrengărește gardul.

Se amestecă  tiptil printre  flori. Se dă tumba.  Le rupe fustițele colorate, le fură pălăriuțele ușoare,  lăsându-le  rușinate în straie ferfeniță. Le părăsește fără pic de remușcare.

Pârjolește ramurile timidului vișin.Nu-i pasă.

Îi plac merele rumene, coapte. Își umple poala, coboară hoțește, ia, în treacăt câteva prune, de poftă, și se așterne pe cărarea  dinspre vii.

Strâmbă  de sus năsucul fin, ciugulește câteva boabe zemoase, lăsând dâre  lungi de lacrimi .
 Seara vine brusc. Obosită, își caută culcuș la marginea pădurii.
 Intre ierburi și frunze moi.

De după un nor, prietena ei, luna, își flutură  discret batista de regină.