între două lumi

Încep cu o sugestie- s-ar putea să refuzi lectura textului, pentru că pare obositoare. Sfatul meu este să citești, nu pentru că  m-am străduit,  vei afla lucruri de care nici eu nu aveam habar înainte de a porni la drum.
 S-ar putea să-ți dorești să vezi, dacă   nu cumva  îți sunt cunoscute,  unele dintre locurile despre care vorbesc.//

Potrivit convenției , cineva din lista de bloguri a Mirelei propune, săptămânal,  o temă. Astăzi Carmen ne invită să povestim despre un concediu  parfumat, de bună seamă.
 Din 2002, cum spuneam, văd locuri la care sufletul meu a jinduit din adolescență. Nu voi povesti  despre niciunul dintre ele.
O să vorbesc despre niște zile, puține la număr, dar intense, pline, ca trăiri.

 Puțin după zece seara, în ultima noapte de aprilie, 2009,  într-un autocar cu cincizeci de persoane-mai mult de jumătate, fiind colegele mele de cancelarie - am plecat în direcția Moldova.
Ruta am aflat-o pe loc- Cîmpulung-Brașov(ocolire)-Sf.Gheorghe-Băile Tușnad-Miercurea-Ciuc-Izvorul Mureșului-Gheorghieni-Lacu-Roșu-Bicaz-Cheile-Bicazului-Piatra-Neamț-Târgu-Neamț-Sihăstria.
Știam foarte puțin despre ce și cât vom vedea, dar ideea că am șansa de a ( re)vedea o zonă a țarii foarte dragă mie a fost suficienta pentru a pleca, deloc pregătită,  în aceasta călătorie. Ceva emoții am avut- norocul meu a fost că am aflat pe la jumătatea drumului că unul dintre șoferi conducea pentru prima oară un autocar. Primul popas nocturn a fost la Mateiaș
 Strălucea curat, sub lumina lunii, spălat de ploaia care tocmai contenise. Până în apropiere de Lacul Roșu am dormitat. L-am revăzut cu emoție- somnoros, la prima ora a dimineții, înconjurat protector de pădurile bogate, pe care, cu ani în urmă , le-am cutreierat cu familia și cu niște prieteni clujeni, în căutarea , fără succes, a florii-de –colț. I-am prins fața acoperită de  zăbranicul umed al dimineții grăbite, într-o poză  și ne-am continuat drumul către Izvorul Muntelui, unde am luat micul dejun și mult așteptata cafea. Înțelesesem că vom opri la Izvorul Mureșului și eram total dezamăgită că nu recunosc nimic din peisajul , în care , pe vremea studenției, îmi petrecusem o frumoasă vacanța de vară..
Mașina urmează buclele întortocheate ale Cheilor Bicazului, săpate în stâncile zvelte, ce-și descoperă puțin câte puțin din sălbăticie, în lumina slabă a dimineții. Pajiști verzi, presărate cu flori adormite, vârfuri de brazi rămân în urmă, altele se ivesc de după coamele podișului.
Ne oprim la barajul Bicaz. Spectacolul este splendid-omul și natura s-au întrecut în a crea ! același om, needucat, își pune ștampila murdară- folosesc cuvinte calme- dar starea pe care am avut-o a fost de revoltă : sute, poate chiar mii de bidoane, resturi, ambalaje de toate formele și mărimile formează o pâclă urâtă la baza barajului, deși, destul de aproape sunt câteva containere mari, în care se puteau depozita gunoaiele.În față apare silueta splendidă a Ceahlăului un uriaș cu fruntea-n soare. Aflăm că o bucată serioasă a fost concesionata unor  străini , care au transformat-o în rezervație pentru creșterea șopârlelor, din care extrag medicamente.Este o vreme frumoasă.
Ne dezmorțim și intrăm în prima mânăstire moldovenească-Bistrița, unică prin concepție, ne spune călugărul aspru din muzeu, care ține în mână, sugestiv, un  moș Nicolae-unică pentru că este alcătuită din cinci părți. Ctitorită de către Alexandru cel Bun, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ea este locul ales de domn pentru odihna veșnică. În timp, a primit două clopote de la domnul Ștefan cel Mare- unul de 200 de kg, altul de 800, zice călugărul-fost profesor de istorie, ca în aliaj exista diamant, ceea ce face ca sunetele produse să fie speciale. Mai apoi, Petru Rareș a construit o clădire de piatră- astăzi muzeu, pe care l-am vizitat, sub atenta supraveghere a nuielușei din mâna părintelui. Ne spune ca deși nu există atestat, mănăstirea ocupă locul I în Europa și poate chiar în lume , pentru că este comoara cea mai de preț a ortodoxiei, prin- credința statornică, tradiția filocalică și rugăciune neîntreruptă .Ne închinăm la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana, în fața căreia și-au plecat genunchii domnii -Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș și  chiar crudul Alexandru Lăpușneanu. Sadoveanu amintește că și Vitoria Lipan, înainte de a pleca în căutarea soțului, s-ar fi rugat sfintei.
În lumina amiezii, cernută discret de un soare cuminte, intrăm în Piatra-Neamț, îndreptându-ne către monumentala biserică Sfântu Ioan Domnesc, în a cărei construcție se îmbină elemente de plan dreptunghiular, trilobat și bolți semicilindrice. Foișorul a fost adăugat în epoca modernă. Parcul din apropierea bisericii iși arată iarba și florile proaspete . Jur-împrejur, se văd culmile dealurilor înalte, de un verde crud, odihnitor. Ne oprim apoi în parcul orașului, curat, stropit de o bură de ploaie.Vremea se burzuluiește repede, așa că pornim.
De pe sprânceana  dealului, singuratică, Cetatea Neamțului scrutează depărtările. Urcușul este greoi- o cărare cât să încapă, atent, un autoturism. Mă apropii de zidurile groase din spatele cărora plăieșii îl vor fi înfruntat pe orgoliosul Sobieski; pecetea istoriei și a timpului necruțător. Citesc în pliantul,  cumpărat la intrare,  că zidurile, consolidate și restaurate proaspăt , vor adăposti expoziții permanente cu aspecte inedite din istoria Moldovei.Fac vreo câteva fotografii, telefonul nu este performant,   ploaia se întețește,   este destul de frig. În treacăt, cumpăr o pictură pe piatră,  , de la un meșter, care își scrie , la dorința mea, numele dedesubt..
 Moldovence plinuțe și guralive ne îmbie să le cumpărăm borcanele de șerbet, prea colorat, ca să fie natural, trăistuțele prea mici , ciorăpeii tricotați. Ne îndreptăm către mănăstirea Secu.
Trecem prin sate curate, ale căror căsuțe scunde au in față  grădinițe cu flori. Multe dintre ele au, lateral, un fel de prelungire – bucătăria și cămara, bănuiesc. Mult liliac. O viață  așezată, liniștită, cuminte.. Ploaia a spălat turlele semețe ale mânăstirii, străjuite, în spate, de păduri bogate. Curtea curată este un adevărat parc- brazi, iarba, lalele, panseluțe. Ordine și o pace tainică.
Ne închinăm la Icoana făcătoare de minuni Maica Domnului cu Iisus în brațe, numită și Cipriota , restaurată în atelierele de la Putna și Sucevița, cu prilejul împlinirii a patru veacuri de existență. Ne oprim in fața raclei de argint aurit cu baldachin ce adăpostește moaștele Mitropolitului Varlaam. În spatele mânăstirii este cimitirul Bogoslav, cu hramul Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul sau Sânzienele.Ca să nu ne prindă ploaia pe drum, ne grăbim , îndreptându-ne spre Sihăstrie, unde vom rămâne două nopți. S-a potolit ploaia, lumina se filtrează subțire printre vârfurile brazilor.
Oprim lângă  un izvoraș al cărui clipocit susură adormitor. Aveam să aflu,  aproape de plecare,  că se numește Izvorul Alb, pentru că pietrele din albia lui sunt albe, în vreme ce ale celuilalt , care curge de cealaltă parte a drumului, sunt negre.Ferită de asprimile vremii, mânăstirea are o poziție geografică privilegiată, se înalță în Poiana lui Afnasie , unul dintre sihaștrii locului, care a înființat un schit cu hramul Nașterea Maicii Domnului..
Domeniul este întins și curat; se simte mâna hotărâta a starețului, de a cărui exigență am fost ținuți, vreme de două zile, ca elevii aflați într-o tabără cu tematică specială.Multe dintre colegele mele au adus , adesea, vorba despre modestia chiar puținătatea hranei primite și a condițiilor discutabile de igienă și somn. Sunt o fire ușor adaptabilă, așa că am luat lucrurile ca atare. Cred ca ni s-a dat , fără prea multe explicații, o lecție de viață.Te hrănești  pentru a trăi , nu trăiești  spre a te îmbuiba..
Fiertura – un amestec gustos de urzici- eu nu gătisem niciodată, dar să mai fi… mâncat!! , ceapă, fasole, morcovi, dreasă cu borș, fără pic de grăsime, urmată de lapte fiert cu mămăliguță , a fost repetată- cam la fel- și în seara următoare și la prânzul de dinaintea plecării. Se mănâncă  ambele feluri în aceleași castroane metalice.Tacâmurile se stâng  la capătul mesei ,  totul se desfășurându-se într-o liniște deplină.. Însuși starețul are ziua lui de lucru, în cantină. Pereții sălii de mese sunt acoperiți cu scene simbolice, la vederea cărora sufletul ți se cam zdruncină de frică. O disciplină strictă, un regim de la care nimeni nu se abate fac ca viața , acolo sus, în liniștea brazilor, între zidurile chiliilor, să aibă un curs rupt de agitația vieții noastre. Un alt sens. Călugării muncesc, se roagă, dorm foarte puțin, merg ca și cum s-ar strecura pe aleile pietruite, care șerpuiesc pe lângă chilii.
Înainte de culcare, am mers in cimitirul din spatele Sihăstriei. Sunt morminte simple, îngrijite, în dreptul fiecărei cruci arde o luminiță protejată într-o candelă. Ceva mai în față, fără ostentația cimitirelor noastre, stau cele ale sfinților-Paisie Olaru si Ilie Cleopa, a cărui chilie, în care și-a petrecut ani mulți, este în apropiere.
Îi ocrotesc brazii înalți, care în tăcerea nopții  sublime păreau străjeri devotați.
În ziua următoare, sâmbată, deșteptarea a fost la 6. Ne-am îmbrăcat rapid și am apucat pe o cărare, de-a lungul căreia, în multe rânduri, am avut senzația că este cea pe care unii dintre dumneavoastră v-o amintiți , din descrierea lui Gala Galaction- mai mult o scară de bolovani și de rădăcini.  Părea fără sfârșit.
 După nu știu câte urcușuri printre rădăcini de copaci, pietre, trepte, scurte coborâșuri și,  din nou , ocolișuri amețitoare, -cam 6 km- am zărit peștera Sfintei Theodora. A fost, ca și cum, într-un deșert, întâlnești fântâna
Legenda Sfintei este deosebit de frumoasă- o tânără femeie din Vânătorii Neamțului, amintește  Ion  Creangă localitatea, după un măritiș  scurt, a sihăstrit 60 de ani, da, șaizeci- secolul 17, 40 de ani  petrecându-și-i în peștera care îi poartă numele. Ruptă total de lume, bolnavă, fără haine, se hrănea doar cu ferigă. Când nu s-a mai putut deplasa, l-a rugat pe Dumnezeu să o ajute- în peșteră a apărut o mică spărtură prin care ea culegea roua , care a ținut-o în viață.
Locul este amenajat simplu,  o candelă mereu aprinsă vorbește de semnul nemuririi sfintei.
În apropiere este schitul Sihla, unde am ascultat slujba, iar apoi am prânzit.Lume multă, foarte multă, enoriași din cătunele aruncate printre munți, gospodine care pregătesc mâncăruri deosebit de gustoase. Unele servesc la mese, altele spală vesela, o așază în ordine. Totul  curge de la sine.
 În jur, munții acoperiți de brazi, ca o catedrală verde.
Biserica a fost ctitorită de familia Cantacuzino ,undeva,  pe  deal se zărește   biserica dintr-un brad, având hramul Schimbarea la față.
Locurile au o măreție aparte, par învăluite în poezie- flori de toate culorile, brazi, albastrul senin al cerului și liniștea scurgerii timpului.
Drumul de întoarcere a fost mai calm. Mă pot lăuda că , atât la ducere , cât și la întoarcere, am fost printre primii.
Cam la vreo două ore după prânz, după ce și ultimii ajunși și-au tras sufletul ca după cea mai grea bătălie, am plecat, cu autocarul spre Agapia.
Albă, cu turle înalte, are poarta deschisă. Deși burnițează, este multă, foarte multă lume. Unii intră , alții  ies.
Construită în stil neoclasic, pictată de Nicolae Grigorescu în câteva teme esențiale: Iisus cu apostolii, prooroci și evangheliști  în  turla, Maica Domnului cu Pruncul, Dumnezeu Tatăl, îngeri și sfinți ierarhi, Nașterea și Învierea Domnului, Sfânta Treime, artistul inspirându-se uneori din pictura Renașterii, AGAPIA este un colț  de rai.
Un loc de armonie si seninătate. Starea de liniște se prelungește în întreaga comunitate, alcătuită din căsuțe albe, simple, dar distinse prin strălucirea pereților si prin frumusetzea colorata a gradinilor de flori.
În atelierele mânăstirii, mâinile pricepute ale măicuțelor execută obiecte de mare finețe, broderii artistice, covoare, icoane. Pun în ele artă, pasiune,  credință..
În spatele unor perdeluțe, am zărit silueta unei măicuțe; am bătut în poartă ,  s-a arătat ospitalieră. Ne-a primit- pe mine și pe o colegă- în curtea interioară.   Am schimbat câteva vorbe. Ne-a spus ca fiecare primește pământ de la mânăstire, își face casă, are grijă de gospodărie. . La mânăstire, se merge de trei ori pe zi, câte 3-4 ore de fiecare dată.
O viață aspră, în care femeia mânuiește, deopotrivă- coasa, grebla, toporul, sapa, fierăstrăul, acul de cusut, cartea de rugăciuni, broderia, penelul.
 Începuse din nou ploaia, am tras, totuși  o fugă până la casa memorială a lui Alexandru Vlahuță.
În capătul unei curticele pietruite, pare un bibelou, peste care patina vremii și-a pus zăbranicul. Câteva încăperi îmi amintesc de zestrea mamei și a bunicii- lăzi colorate, paturi cu tăblie, velințe țesute în casă.
Este spațiul intim în care autorul României pitorești  și-a petrecut o parte din viață. Facem o poză în balconașul cu vedere spre pădurile nesfârșite de brazi, din care se ridică vălătuci de aburi.
Părăsim Agapia, îndreptându-ne spre Văratic.
Frumoasă, albă, curată, își deschide pridvorul pictat cu două scene Raiul  și Iadul. Două icoane, Mântuitorul și Maica Domnului cu Pruncul, ferecate în argint, se arată vederii. Apoi Maica Domnului, pictată pe lemn, îmbrăcată în argint, Sfântul Nicolae, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, multe dintre ele , fiind donații.
Măicuțele- apariții iuți, treceri ca niște adieri, sunt femei blânde, senine, ca și cum asprimea vieții în care fac tot ce ar trebui să facă bărbații, ar trece pe lângă ele.
Sunt suflete dedicate rugăciunii.Stropi mari, blânzi atingeau mormântul Veronicăi Micle; cineva adusese flori proaspete. Pun o lumânare și recitesc epitaful' Și pulbere, țărână  de tine se alege,/Că asta e a lumii nestrămutată lege/Nimicul te aduce, nimicul te reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.
Vremea ne preseaza. Trebuie să ne întâlnim  cu lumea lui Nică al lui Ștefan a Petrii Ciubotariul. Complexul muzeal este nespus de frumos. Găsești alături, într-o dezordine organizată toate personajele dragi inimitabilului Creangă- Nică, bunicul David, Smaranda, Ștefan, Smărăndița,  Moș Chiorpec , Ursul, Vulpea, Lupul, Capra, Boierul, Cocoșul. Toate într-o poveste alegorica, peste care copilăria te poartă nostalgic. Telefonul mă lasă în pană. Apelez la soțul directoarei, care îmi promite un dvd cu tot ce pierd. Am încredere că-mi va trimite poze. Acum când scriu, după doi ani, constat că nu este așa.
De aici și de la mânăstirea Neamț , care va încheia șirul locurilor văzute nu am nicio fotografie. Păstrez imaginile în suflet..
Intrăm în cea mai veche și însemnată așezare monahală din Moldova, sec. XI_XII, ctitorită de Ștefan cel Mare, după cutremurul din 1471. Picturile marchează două etape: cea a lui Ștefan cel Mare și cea a lui Petru Rareș. Începând cu secolul al XV-lea , a fost înființată o școală de caligrafi și miniaturiști, o figură de seamă fiind cea a monahului Gavril Uric.Regret ca n-am știut că în mânăstire există Icoana Maicii Domnului cu trei mâini, mâna a treia fiind a Sfântului Ioan Damaschin; am văzut Icoana Maicii Domnului Făcătoare de minuni.
Timpul și ploaia ne-au grăbit.
Târziu am ajuns la Sihăstrie. Multe colege au mers la slujba de seară. Dimineața devreme , ne-am pregătit pentru Sfânta Liturghie. A fost o slujbă deosebit de frumoasă.
Într-o oră, biserica mare a schitului s-a umplut: turiști români și străini, localnici, veniți de prin toate părțile, tineri, vârstnici, într-o stare de profundă pioșenie.
După un prânz fierbinte, am luat calea spre casă.
În sufletul meu a căpătat contur o lume de al cărei rost acum știu ceva mai mult.
O lume care își rotește zilele și nopțile după un calendar propriu.
Către seară, ne-am oprit în parcarea Lacului Roșu, înțesată de mașini, chioșcuri cu obiecte artizanale, cumpărători, turiști.
Ne-am întors în lumea noastră.
Lumea cea de toate zilele.//
p.s. pe aceeași temă, au scris:

Gabi My Heart To Your Heart
Parfumul celor mai frumoase vacanțe ale mele e lavanda
http://g1b2i3.wordpress.com/2011/03/19/parfumul-celor-mai-frumoase-vacante-ale-mele-e-lavanda/
Cati Lupașcu
http://catilupascu.wordpress.com/2011/03/19/piramida-fericirii/
Mirela Pete
http://mirelapete.dexign.ro/2011/03/poveste-parfumata-intre-bloggeri-parfumul-celei-mai-frumoase-vacante/
 Carmen-http://vis-si-realitate-2.blogspot.com/2011/03/egiptul-poveste-parfumata.html