sâmbătă, 26 martie 2011

pe uriașul nevăzut răboj


 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,
Mărgele colorate//
Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//

32 de comentarii:

  1. "Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
    Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan."

    Mi-am permis să selectez un pasaj amplu,şi asta tocmai pentru că mi-a plăcut foarte mult. Aceste poveşti de viaţă sunt scrise foarte bine, felicitări. Un sfârşit de săptămână cât mai bun, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  2. îmi pare că am mai citit ceva asemănător, cred că tot în paginile tale. povestea este impresionantă.

    un week-end plăcut îţi doresc, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  3. Cris,
    Mi-e bine să aflu de la tine gânduri frumoase!
    Mulțumesc mult !
    O zi frumoasă și vouă!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ottilia,
    Sigur că da, atunci ne- am cunoscut!
    Astăzi am deschis cutiuța cu amintiri, pentru „serialul„ poveste parfumată pentru bloggheri!
    Zile bune îți doresc !!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ati postat cel putin doua povesti, emotionante, una chiar tragica...
    Cateodata trebuie sa pastram si amintirile altora; eu n-am nici un lucru din casa parinteasca; poate ca este mai bine asa...
    Un batran, mai batran ca mine cu vreo treizeci de ani,cunoscut intamplator,locuind la o garsoniera n-are unde-si pastra amintirile de la parintii lui;probabil si din cauza multelor amintiri ale sotiei lui, refugiata candva din Basarabia...; mi-a adus un topor, o secure, o patura tesuta in casa; nasa de cununie ne-a plasat toate cartile sotului ei decedat; cu biblioteca cu tot...; familia mea a apreciat ca suntem luati de prosti: sa-si pastreze fiecare moliile si cariile...
    Asa o fi...

    PS.Eu incerc deja sa ma debarasez de fetisurile mele; sa vad daca si cum scap de ale celorlalti...

    RăspundețiȘtergere
  6. O lume necunoscută, pe care o văd prin ochii tăi şi-o înţeleg prin măiestria cu care povesteşti.
    Poveşti fermecătoare!

    RăspundețiȘtergere
  7. imi place atat de mult genul asta de scriitura incat uit aproape si sa rasuflu pana termin , iar pe alocuri se infurnica pielea pe mine de atata frumusete.

    RăspundețiȘtergere
  8. Arcadia,
    În orice poveste există un sâmbure de adevăr!
    Povestea curge..
    O zi frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  9. Gina:

    E frumoasa amintirea ta, pe care am citit-o a doua oara, cu alti ochi.

    De data asta am simtit altfel legatura cu cuvintele din ea, din trecut spre prezent.

    Parfumul delicat a ceea ce santem, printre clipe si nori.

    RăspundețiȘtergere
  10. @ Gina,
    Frumoasă poveste dar frumos ii si sufletul povestitoarei !
    Felicitări si un weekend minunat alături de cei dragi !
    Cu stimă si respect, Aliosa care v-a oprit o portie specială de peste. Treceti pe : http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/03/25/ALIOȘA-blog-la-ceas-aniversar s-o v-o luti acum cât mai este caldă iar sampania rece !
    Cu aleasă stimă, Alioșa.

    RăspundețiȘtergere
  11. ..”încă o săptămână se apropie de sfârșit.
    Zilele fug , mereu în același ireversibil sens, măcinând secundele.”
    Culorile mărgelelor tale sunt azurii, au ape și culoarea apelor cristaline, transparențe senine, alb, ceruleum, verde deschis…oare ne-am putea da seama după culoarea mărgelelor preferate de o doamnă, ce suflet are acea persoană? Când nu vezi nicio stridență, doar nuanțe senine, cred că și sufletul, caracterul ș gândirea exprimă aceeași serenitate., indiferent de greutăți. Se spune că artiștii plastici nu pot ascunde trăirile sub culori. Eu aș generaliza: oamenii, nu doar artiștii. Foarte frumos fragment, Gina! O zi minunată!

    RăspundețiȘtergere
  12. Irina,
    Suntem nu doar prezent,așa-i?
    Suntem tot ce adunăm în trecerea nostră prin sufletele celor care ne-au deschis calea.
    Mulțumesc frumos!

    RăspundețiȘtergere
  13. @Alioșa,
    Mulțumesc!
    Cu peștele mă încumet, de șampanie nu mă ating, prea m-am bucurat de farmecul zilei trecute..m-a tras pe sfoară vântul amăgitor..
    O zi bună!

    RăspundețiȘtergere
  14. Mirela,
    Ai aflat atâtea simboluri în ce am spus, că mă simt mult prea emoționată!!
    Da, îmi plac culorile naturale, mai ales verdele!
    Ziceam cândva cuiva că, dacă noi, oamenii, am avea similitudini cu alte forme de viață din jur, eu aș fi copac.Și dintre copaci, ador mesteacănul!
    O zi frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  15. linkul asta nu trebuie sa-l publici acum. e pentru tine ca sa-l folosesti dupa ce vizionezi un spectacol de joi.

    http://www2.choralnet.org/268945.html

    RăspundețiȘtergere
  16. emotionanta si trista povestea "cutiei cu minuni". Foarte frumos scrisa, apreciez mult felul în care te-ai exprimat. Efectul obținut este într-adevar de ordin artistic.

    RăspundețiȘtergere
  17. Carmen,
    Și tristețea, după cum știm, își are partea ei de frumusețe, o frumusețe care doare.
    Orice „subiect„, din momentul în care se povestește, își pierde caracterul obiectiv.
    Există o doză de subiectivism, să-i spunem artistic, care dă lucrurilor, întâmplărilor, o notă aparte, personală.
    Îți mulțumesc mult că o apreciezi!
    O seară frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  18. Gina, povestea ta merita sa fie publicata.E un fel de cronica a unor vremuri si oameni dintrun sat romanesc.marturisesc ca unele cuvinte, regionalismele, mi-au dat putin de furca, mai ales ca nu prea cunosc portul taranesc.
    Fota, ie, la fel se spune si pe la noi.
    Felicitari, Gina!

    RăspundețiȘtergere
  19. Am avut nevoie de a-mi armoniza vremea timpului meu, cu starea vremii de afară, cu vremurile forfotind în noi şi vremi de-odinioară... Ieri, încă soarele zâmbea, cuprins de frenezia unei zi de mâine, azi biciuie o ploaie rea, mărunt săpând adânc în mine ...
    Am citit cu sete amintirea dosită-n lada(-ţi) de zestre...
    Felicitări pentru scriitură!

    PS: tot mesteacăn! Îndrăznesc să te invit prin ... hăţişurile blogurilor mele
    http://blueroseromance.blogspot.com/2010/11/despre-copaci.html
    http://blueroseromance.blogspot.com/2010/06/sub-coaja-de-mesteacan.html
    http://blueroseromance.blogspot.com/2011/03/un-murmur-de-mesteacan.html
    http://blueroseromance.blogspot.com/2010/11/blog-post_7713.html
    http://blueroseromance.blogspot.com/2010/10/blog-post_4054.html

    RăspundețiȘtergere
  20. Gabi,
    Încerc un exercițiu, era o glumă- dacă doi spun că ești beat, trebuie să te culci- în cazul de față, gândurile bune ale prietenelor mă înalță sufletește!
    Mulțumesc mult!!
    O zi frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  21. Danielle,
    Vremea de afară m-a cam păcălit,după o iarnă fără probleme , am răcit , așa că astăzi mi-am potrivit ceasul interior la starea de înaltă temperatură//
    Promit să te citesc cu mare drag!

    RăspundețiȘtergere
  22. O stiu povestea, am mai citit-o aici, nu stiu daca exact asa, dar in mare asemnatoare. Stiu cat de impresionata am fost atunci, emotii am si acum. E viata lor, diferita mult de a noastra, poate de aceea ni se pare "ca de poveste" acum.

    Iata ce a iesit la mine:

    http://catilupascu.wordpress.com/2011/03/27/sa-lupti-femeie-pentru-cutia-ta-cu-amintiri/

    RăspundețiȘtergere
  23. Am citit povestea de doua ori, ramanand cu sentimentul ca nimic nu mai poate fi adaugat... Caci ce poti spune, in fata unui suflet ce s-a deschis inainte-ti? Ce-ar fi mai potrivit, decat tacerea?...

    RăspundețiȘtergere
  24. Ruxi,
    Am recitit și eu..am șters o lacrimă răzleață, apoi am deschis larg fereastra.
    Fereastra mea adevărată.
    Miroase a primăvară stropită cu muguri timizi.

    RăspundețiȘtergere
  25. Rugamintea mea este sa-mi transmiteti o adresa sau o adresa de cutie postala la care sa pot transmite cartea.

    Cu stima,
    Ionel Muscalu.

    RăspundețiȘtergere
  26. Viata e trista floare albastra!...ai scris ca deobicei minunat,rasare sentimentul trecerii timpului presarat cu multe nostalgii,regrete sau doar asa...un dor de duca in cautarea infinitului din noi.


    PS:Dali cultiva motivul sertarelor in picturile sale suprarealiste...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, din când în când , deschid cu smerenie sertarul cel mai tainic al ființei mele!
      Mulțumesc frumos !

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.