pe uriașul nevăzut răboj

 Încă o săptămână se apropie de sfârșit.
Zilele fug , mereu în același ireversibil  sens, măcinând secundele. 
Noi , alergători pe orbite proprii, ne înscriem din mers, în marea cursă, evidentă și unanimă. Clipă de clipă, adunăm- în sertare invizibile-  suișuri, poticneli, ambiții, căderi, idealuri, întâmplări.  
 Din cutiuța cu amintiri, am ales  astăzi  o poveste- parfumată- între- bloggheri- cel mai drag suvenir,

Mărgele colorate//

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite. Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.
Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă. O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat.  Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
 Prima dintre cei șase copii , trei fete și trei băieți,  s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s- a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.
Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei. șa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta. În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari.. nuntă potrivită. O vreme, un an-doi, or sta la ai lui,  chiar de nu le-o fi ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie. Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână, pachetul în cealaltă- cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi. Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață. L-au atacat hoții. Câți or fi fost..Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 
Dimineața l-au găsit niște ceferiști, cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară. 
N-a plâns, n-a strigat, i s-a împietrit obrazul. 
Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume. Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă. Uitase  să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uita. 
 Cozile  din mers le împletea..
Apoi s-a măritat sorsa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața , până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mâna ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.


Adie vântul printre sălcii. Potecuța o duce până-n ulița mare.  Merg picioarele fără ea. În fața porții lor, o căruță,  doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre. Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos ,  obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi.
Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. 
El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea , unde avea să fie, peste patru ani, mireasă.
 Ani secetoși. 
La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.
O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .//