măsura de forțe

„Contează cum câștigi!
Mintea este cea mai importantă!
Mă lupt cu mine însămi!
Luptătorii(sportivi) sunt o reminiscență a luptei strămoșilor noștri care își apărau satele.
Ce mă bucură? mă bucură că, după un meci, adversara învinsă vine și mă sărută pe frunte.
Lupta? o măsură de forțe, ceva impersonal, după fiecare luptă mai descopăr ceva, devin Om.„
Sunt doar câteva idei pe care le-am reținut, rapid, dintr-o emisiune, la care invitată a fost o fată ALTFEL.
O cheamă Cristiana Mongol Stancu și este campioană mondială la kickboxing.
Și pictează icoane.
Și ascultă muzică pe versurile lui Anton Pann.
Și citește.
Mult.
În timp ce o ascultam, văzând-o, mă gândeam ce extraordinar ar fi fost dacă membrilor echipei guvernamentale li s-ar fi sugerat să urmărească această emisiune. 45 de minute.
Atât.

http://www.tvrplus.ro/editie-garantat-100-388178#.VklK1Vk0R6E.facebook

nicio pasăre nu are zbor prea înalt,

 dacă nu zboară cu aripi proprii. William Blake.


Așez cărți, mai pun ordine printre hârtii. Nu pot trece repede peste titluri. Uite ceva care, nu știu dacă astăzi le mai transmite copiilor vreun fior. În fața                               cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină..La vulturi, nuvela lui Gala Galaction.
Și dacă, să presupunem că nu-ți spune nimic textul de mai sus, nu se poate să nu-i fi zărit, printre vălătucii albi , ocolul larg, de acrobat fără teamă.
Stăpân peste întinderile albastre!//


Trăiește  mult. Chiar 70 de ani.
Își construiește  lăcașuri pe cele mai înalte culmi ale Anzilor. Secretul? o enzimă produsă de fulgii  care îl protejează de toate calamitățile.
Viața îi este un lung șir de încercări. La 40 de ani,  tocit, ciocul  se încovoaie și nu-l mai ajută să-și sfâșie prada. Nici unghiile nu-i  mai sunt de prea mare folos, le-a tocit lupta.
 Obosite de atâta zbor, apăsate de de povara vieții dușmănoase, aripile se strâng neputincioase.
Enzima obosește și ea. Nu-i mai furnizează energie.
Și-a pierdut semeția.
Ce-i rămâne de făcut?
Vulturul are de ales-
Să piară
sau
Să renască..dureros drum, 150 de zile.
Și șansa de a găsi undeva, sus de tot, într-o stâncă, o spărtură, o casă.
Doar el știe cum , își adună speranța. 
Fără să scoată vreun sunet, lovește, fără milă, ciocul de cremene. Necontenit.
 Nu mai rămâne nimic.
În casa lui de piatră, așteaptă.
Așteaptă să-i crească ciocul.
Își smulge, una, câte una, unghiile bolnave.
Vine apoi rândul penelor. Le spulberă fără oprire.
Zilele trec.
Azi o pană, mâine alta, până când, într-o zi, tot corpul i se îmbracă frumos.
Au trecut 5 luni.
Este gata de zbor. 
Pentru încă 30 de ani.//
Dacă acceptăm povestea ca fiind o fabulă, s-ar impune o morală.
Care ar fi aceea?
(sursa imaginii- email

într-o zi vom înțelege

 că urletul este un început de elegie pastorală, Valeriu Butulescu.

La Marycix am găsit un filmuleț extraordinar. Uită-te și-mi vei da dreptate.
http://www.gloria.tv/media/200704/embed/true

După ce l-am revăzut , m-am gândit la  țigăncușa de 13/14 ani, care, zi de zi , indiferent de temperatură, în fața celui mai solicitat magazin alimentar din cartier, întinde mâna agresiv, ținând la piept  un ghemotoc..chiar nu știu  dacă sub cârpele soioase se află un suflețel.

Te întreb, cum mă întreb și pe mine- omul învață lupta, viclenia, crima, atacul pe furiș, hăituirea   de la animale? 

Sau o fi invers?

Să nu fie între specia noastră și lumea nevorbitoarelor  decât un pas?

p.s. ce spui?

dorința

 Nu prea i-am agreat emisiunile, nici pe cele de început, nici pe următoarele. Nu știu de ce, nu erau pe gustul meu.
Dintr-odată, într-o zi, toate s-au schimbat, când, cu bună-știință,   a devenit mămica unei fetițe adorabile.
Nimic nu  pare este bătut în cuie pe lumea asta.//
Boala, tratamentul, lupta, deznădejdile, veștile contradictorii despre starea ei au făcut din Teo un simbol al sufletului de femeie, surprins în tragica încercare de a învinge moartea în numele unei idei- iubirea pentru un copil .
Într-o zi, am văzut-o pe fetița ei cântându-i.
Știam că asta o va face pe mamă mai puternică!
I-am citit interviul.
Cutremurător! Cât de fragilă este granița între tot și nimic..
La întrebarea reporterului, care a  vorbit cu ea, după multe luni de suferință , despre  frica de moarte și despre spaimele  care o măcinau  când a conștientizat  că  că a muri este omenește, Teo spune că toate gândurile  au fost la fiică-mea, bineînţeles. Mi-a fost frică pentru că nu ştiam, conform legii, cui revine după moartea mea. Mă gândeam la Dumnezeu şi la felul în care aranjează el lucrurile. După un asemenea miracol, când eu îmi doresc şi dobândesc un copil absolut extraordinar - nu că-i al meu! - să fie curmată relaţia asta magică după doar 7 ani. Ea a crescut într-un anumit mediu, cunoaşte anumiţi oameni, ea e ca şi mine un om oarecum refractar la nou: nu ne plac foarte tare schimbările bruşte şi totale. Pe noi trebuie să ne iei cu schimbări minore care să ducă, într-un final, la schimbarea fundamentală. Speranţa mea era ca măcar să ajungă la mama... Da' mă întrebam ce-o fi zicând legea?..//
A învins!
Deocamdată , nu total..
După mine, toată viaţa asta pe care ne-o dă Dumnezeu, este o continuă pregătire pentru o moarte demnă. Eu sunt în continuare în perioada de convalescenţă şi nu am timp să mă gândesc la dorinţe...

p.s.  nu ratați interviul- este o lecție adevărată  de viață..