în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comunitate sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.
Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.
De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul și omenia, devotamentul, țara.
”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.
În imagine, este ursul de la Berna.
Poza  am făcut-o  în urmă cu două veri.
Animalul trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori. 

Comentarii

despre demnități

(așa sau altfel?)

„Oamenii care dețin posturi înalte sunt de trei ori sclavi:sclavi ai suveranului sau ai statului, sclavi ai reputației și sclavi ai treburilor.Așa că ei nu au libertate nici în privința persoanei, nici a acțiunilor, nici a timpului lor.Este o ciudată dorință aceea de a dobândi puterea, pierzând libertatea, ori a dobândi puterea, pierzând libertatea, ori de a dobândi putere asupra altora, pierzând-o asupra ta însuți.Ridicarea în rang este trudnică, și prin strădanii ajung oamenii la mai mari strădanii; și uneori ea este josnică, și prin fapte nedemne ajung oamenii la demnități. Păstrarea demnităților dobândite este anevoioasă, iar coborârea este fie o cădere, fie cel puțin o umbrire, lucru trist.Mai mult încă, oamenii nu se pot retrage când doresc și nici când ar fi cuminte să facă aceasta; dar ei nu pot răbda să fie simpli particulari, chiar la bătrânețe și la boală, care ar cere să intre în umbră; fie ca bătrânii târgoveți, care vor să șadă mereu la poartă, cu toate că astfel își expun bătrânețea batjocurii„.

Francis Bacon, „Eseuri,” pagina 41.
p.s. cartea a fost scrisă în urmă cu jumătate de mileniu.

Nobila doamnă din Yodo

„...a cuprins-o un sentiment straniu.Femeile acestea erau la fel de încremenite ca florile  de cireș de afară, ce păreau artificiale în nemișcarea lor. Singură,  doar ea se simțea vie printre  toate aceste lucruri din jurul ei ...„

Nu știu cum este pe la tine, dar eu, când mă uit în bibliotecă, constat cu un nedefinit sentiment  că  am destule cărți  pe care nu le-am citit, cele mai multe dintre ele fiind cumpărate chiar de mine. Unele  au lenevit pe  noptieră,   le-am răsfoit, am citit niște pagini, ceva nu se potrivea  cu starea mea,  le-am dus frumușel înapoi  pe raft, din când în când  le-a mai venit rândul, iar am  mai citit niște pagini, dar atât.

 Într-o zi, am descoperit  că  pot face, cumva, ceva  bun și pentru ele, dar și pentru mine;  iau cartea,  mă așez frumos în locul meu preferat de lângă fereastră,( neapărat am și  o ceșcuță de cafea) deschid , la întâmplare, și  încerc să  pricep  cam ce  mi-ar transmite  cartea care nu se lasă  citită  pe de-a-ntregul...  merge cumva.

În ultimul an,  am citit  mai multe  cărți ale japonezului Haruki Murakami.Toate mi-au plăcut, fiecare în felul ei!

La începutul toamnei, având ceva timp, până la plecarea trenului , am intrat în librăria din Gara de Nord- plictisită rău vânzătoarea și  deloc amabilă- ce, mai! voiam o carte.

Tot Haruki? nu.

 Am  văzut atunci  un alt  nume  japonez:Yasushi  Inoue.  Am plătit, a venit și trenul, m-am așezat  confortabil și, în timp ce ronțăiam  niște  ciocolată amăruie, am început să citesc,deja, în primele pagini  mă pierdusem printre  câteva zeci de nume, pe care, oricum, nu le puteam reține.

„Nobila   doamnă  din  Yodo”.

  Câteva zile mai târziu, cuminte, cartea aștepta pe fotoliu, ne-am uitat una la alta, i-am atins coperta și ...cam atât.

Într-o dimineață, mi-am zis: gata, trebuie să citesc  romanul ăsta,  că doar n-o fi foc. 

Azi dimineață, am ajuns la ultima pagină, am închis ochii, am privit în urmă,  am încercat diverse comparații cu Sienkiewicz, Tolstoi, chiar și cu  Sadoveanu, Odobescu...nu, nimic nu se potrivește.este o  carte altfel. 

 Personajul principal feminin, în jurul căruia  se țes toate  drumurile cărții, Chacha, femeia care  va deveni nobila  doamnă  din Yodo, nu seamănă cu niciun alt personaj din literatura pe care eu am citit-o până acum. 

Drumul cărții urmează  două  traiectorii,care se  intersectează în lupta dintre clanurile  japoneze în cea de-a  doua jumătate  a secolului al XVI-lea,când, după uciderea  nobilului  Nagamasa și incendierea castelului familiei sale, Odani,  soția lui, O-ichinokata( cât m-am chinuit să  rostesc, nu  neapărat să rețin numele ăsta), și cele trei fiice vor trece  prin  grele și întunecate  încercări, culminând, după zece ani  cu  moartea , prin  seppuku a  O-ichinokatei, care, în împrejurări  speciale, acceptase  căsătoria  cu  ucigașul primului ei soț.( uite  nici asta nu am putut pricepe, dar ce contează ce  pricep eu...)

Cele trei fete: Chacha, Ohatsu și Kogo  rămân orfane.

„ Nu mai plângeți! De astăzi suntem orfane și trebuie să supraviețuim singure . Cu zece ani în urmă, când a  căzut Castelul Odani, tatăl nostru din clanul Azai ne-a scos afară din castel, pentru ca  noi  să putem trăi mai departe în siguranță. Iar acum,  să nu nesocotim voința mamei noastre,  care ne-a ajutat să fugim ca să putem duce o viață fericită. Mama nu a putut să scape de o moarte crudă, urmându-și soțul, dar a vrut ca noi să trăim mai departe fericite„(89)

Din acest  moment, eu, cititoarea, am făcut cunoștință  cu o filozofie de viață specială, cu o istorie sângeroasă care, în numele puterii, încrâncenează frați și surori, părinți și copii, spintecă vieți,arde orașe, toate, în numele puterii.  Nu spun că mi-a fost ușor să înțeleg asemenea  deasă pânză  construită în secole.

Legile  sacre ale  acestui neam de shoguni o poartă pe Chacha pe un drum fără întoarcere, ea  devenind   concubina  celui  mai important nobili al acelor vremuri, Hideyoshi,  el însuși unul dintre aprigii  dușmani ai  familiei tinerei femei. 

„Cel mai puternic om  din Japonia dormea lângă ea..Mulți din clanul  Azai muriseră de mâna lui Hideyosi, la fel O-ichinokata, și Katsuie. C. își aducea aminte durerea de pe chipul mamei ei, când aflase că Manpukumaru fusese tras în țapă de Hideyosi, căci acea tristețe i se întipărise adânc în sufletul ei de copil”.

Asupra acestui bărbat avea putere de viață și de moarte. Chacha și-a adus aminte unde-și ascunsese pumnalul.”

  O completare „concubină” era, pentru acele vremuri, un titlu de  mare noblețe, Chacha era  prima dintre multele  alese de  nobilul  cel puternic.Cumva, mai importantă  chiar decât  Doamna din Palatul  de Nord, soția știută de   toată Japonia. 

A fost aleasă Chacha  nu doar pentru că era  frumoasă, deșteaptă și nobilă.  Ea îi va aduce temutului  bărbat  urmași.Primul lor copil însă, va muri  la doar trei ani.

.”Pentru Chacha,  Hideyoshi  nu mai era  nici dușmanul de moarte, nici tiranul care se folosise de trupul ei, nici războinicul desfrânat ce-i trezise în suflet demonii geloziei. Egali în fața durerii, erau doar un bărbat și o  femeie, cu inimile  pline de suferința pierderii copilului lor. Un soț îmbătrânit și o soție tânără.”

 Rămas fără moștenitor,  bătrânul conducător părea să fie pătruns de sentimentul efemerității.

Fericirea  li s-a mai arătat o dată.

Pe 3 august, al celui de-al doilea an  al erei Bunroku, s-a născut Hirohi, în cinstea  căruia,  tatăl a  construit  un  un castel. Chacha  se dedică trup și suflet creșterii și educației moștenitorului lui  Hideyoshi.

Nu-ți mai povestesc, dacă îți place istoria, dacă vrei să pătrunzi într-o lume  pe cât de fascinantă, pe atât de sângeroasă, citește  cartea..

O carte  ca o panoramă a unui secol- al XVI-lea,  nobili, shoguni,  războinici, seppuku, alianțe, trădări, dezbinări,  frați , fii, surori, tați, bunici, unchi -rude, dar  prea  repede  sângeroși dușmani, căsătorii  fără iubire, săbii și sânge,samurai și serbări, imense bogății,sinucideri, ceremonii și  pârjol, incendii,ritualuri, castele, jerfe și ofrande, ostatici,  seniori și vasali, dansuri sacre,concubine, chimonouri, ritualuri, războaie  dese  mai ceva decât schimbarea anotimpurilor...

O lume  sângeroasă, o  lume  de  războinici și, printre ei,  femeia.acea femeie  care  învață că”virtutea cea mai de preț este puterea de a răbda”.

Un roman rotund ca un secol.. .deasupra  războaielor- sărbătorile florii de cireș  și de pruni!

puterea,

dacă are drept temelie dorința de a domina, este doar o ambiție stupidă. Dar dacă este act de om creator și acțiune de creație, atunci slăvesc această putere. Antoine de Saint- Exupery

O prietenă mi-a trimis astăzi  câteva rânduri. Un fragment de legendă.//

Puțini  trebuie să fie cei care  n-au auzit despre gloria  celui mai mare cuceritor al antichității. Era fiul regelui Filip al II lea al Macedoniei și al reginei Olimpia . A a venit pe lume   în noaptea când templul  lui Artemis s-ar fi făcut scrum.

Mama lui   l-ar fi convins mai târziu că adevăratul său tată era însuși Zeus.

Istoricul grec Arrian îl  vedea puternic și  frumos cu un ochi căprui, închis ca noaptea și unul albastru ca și cerul, Plutarh îl   găsea  violent și impulsiv. Profesor i-a fost  Aristotel..

La  20 de ani, după asasinarea  regelui Filip, Alexandru a devenit rege. 
Alexandru cel Mare.
  Imperiul lui  s-a întins, în  13 ani,  de la hotarul Chinei , până în Europa și Egipt.

Despre  meritele  de  cuceritor , despre iubiri  și înfrângeri, despre măreție și cădere, poți citi  aici.//

Zice legenda că, la 33 de ani,  aflat  pe patul morții, și-ar fi chemat lângă el  generalii și  le-ar   fi încredințát   tainicele-i dorințé:
să-i fie purtat pe umeri sicriul de către cei mai renumițí medici ai vremii
toate comorile sale, adunate în timpul vieții, să fie împrăștiate pe  drumul către mormânt
iar mâinile să-i fie lăsate  în afara sicriului, să le vadă toți.
  Cu ultimele puteri, el  și-a explicat gândurile-  chiar și medicii  celebri sunt neputincioși în fața morții, comorile adunate în timpul vieții rămân pe pământ.
Ești rege sau sclav, tot cu mâinile goale treci dincolo.
Nimic nu este mai de preț  decât timpul  trecerii prin viață.//
Am citit  frântura de legendă  tocmai când se transmitea pe toate posturile tv știrea că, undeva, pe lângă București, pompierii au reușit, cu mari dificultăți,  să stingă unul dintre cele mai mari incendii din ultimii ani.
Dintr-o  imensă avere a rămas scrum.

 cât învață omul din întâmplări?

râsul- plâns

Se zice că râsul ar fi prima formă de comunicare vocală,  specific omenească.

Există chiar o știință,  gelotologia, care studiază râsul și efectele lui psihologice și fiziologice- menține tinerețea spirituală și fizică/ este un semn de prospețime a minții și a firii/mărește fluxul sângelui/ reduce inflamațiile și scade probabilitatea formării cheagurilor de sânge/ stimulează sistemul imunitar/ameliorează simptomele demenței

Ca o paranteză, se spune că Dalai Lama este un bărbat cu mult umor, pontos, chiar  haios ..

Dintre toate definițiile pe care le-am citit astăzi despre umor și despre râs, cea mai cuprinzătoare mi se pare următoarea râsul își are originea în sentimentul de ușurare, pe care  oamenii, confruntați cu o primejdie, și-l împărtășesc unii altora, odată ce primejdia a trecut.

Că se asimilează și cu incertitudinile create de confruntare,  ca o problemă cognitivă, asta este altă poveste.//

Despre noi, ca neam, se spune că facem haz de necaz, de câte ori ne este greu.. Asta așa este, dar în toate există totuși o măsură..
Cam lungă introducere, pentru o  problemă foarte serioasă, din punctul meu de vedere.

Mă uit rar la televizor, mă uit, ca tot omul,  care nu poate trăi rupt de realitatea noastră și a altora, la acele emisiuni, din al căror conținut vreau să aflu care mai este cursul vieții, pe la noi, și pe la alții.. 
Să n-o mai lungesc.

Bărbatului cu voce minunată, descoperită în Spania- Costel Busuioc, pentru că a îndrăznit să ceară un bon fiscal, pentru o prietenă, care colaborase cu o firmă dintr-un oraș  important, i s-a aplicat o corecție agresivă, care ar putea să-i afecteze grav cariera muzicală.
Imediat, televiziunile au preluat  știrea și, cam fără să le pese de soarta omului, au transformat-o într-o  bună  sursă de  audiență , adică bani cu orice preț. 
Se poate călca, la o adică, peste cadavrul oricui, bani să iasă..

Aseară, câțiva domni-unii bine intenționați-și-au spus părerea, intrând în direct cu omul , vizibil  afectat. 
M-au impresionat nu doar răspunsurile lui bine gândite, completate de o mimică serioasă, expresivă, prin  comparație  cu ale  unor oameni de presă.
O doamnă din studio, prezentă seară de seară, în toalete estivale, în croieli de  revistă, era într-o veselie continuă. Chiar și  când a venit, întâmplător,  vorba despre sportivul american,  mort din cine-mai-știe- ce – motive,  dumneaei a  găsit motiv  de  hlizeală.

Bunăoară, spune  cântărețul , răspunzând unei întrebări despre o presupusă lucrare a firmei la domiciliul lui ..ce să-mi lucreze, doamna ziaristă, firma respectivă în curte?  eu nu am casă, stau cu chirie.
I s-a răspuns cu râsete puternice. 
Să nu ai casă devine, brusc, sursă de veselie?
Cineva i-a sugerat- negru umor- să se ducă, la orice firmă, de acum înainte, dacă mai are vreo problemă ,  cu bon fiscal de acasă. 
          Veți mai merge la  acea spălătorie?

          Nu-mi venea să cred!!! omul fusese contactat pentru a identifica o infracțiune foarte gravă – agresiune asupra cuiva , care  solicită să i se respecte un drept, iar presa găsea motiv de distracție.

Soția o cunoștea pe prietena din cauza căreia ați fost bătut?

        Cum răspunsul a fost da, este prietena soției, râsetele nu se mai opreau   păi, altfel, ar fi trebuit să mai primească o bătaie și acasă.      
 p.s. îți vine să râzi?

”nu prin rațiune

 se învinge răul”    Mihai Eminescu.

 Nu m-am sfiit niciodată să întreb ce nu înțeleg.

  Dacă răspunsul primit nu mă   convinge, dau  fuga la carte.

Caut, caut, trebuie să aflu ceva.

Ieri a fost o zi cu de toate, mult prea multe într-o singură zi.

La Iași,sărbătoare mare, închinată sfintei Paraschieva.

În numele credinței, lumea s-a înghesuit- nu mai miră pe nimeni îmbulzeala. Oamenii au strigat unii la alții,  s-au îmbrâncit, ..leșinuri, îngheț, ambulanțe.

Doi pași mai încolo, gospodarii și-au expus produsele care se caută- mici, pastramă, afumături, manele, must.

 După lupte care au durat o zi și o noapte , finanțiștii  și-au determinat șeful, fost coleg de suferință,să le dea înapoi sporurile. Aici nu prea am înțeles eu cum stă treaba.

Până mai ieri, citeam prin ziare, vedeam la televizor știri despre funcționari aroganți,  care nu-și fac treaba, te poartă de la un birou la altul, mi s-a întâmplat , nu doar o dată,

Auzeam că însuși marele dregător ar fi primit în vară două miliarde și mai bine din aceste sporuri de competență ..refuz să mă mai gândesc la cifre.

Pentru că-mi dau seama cât ar trebui să primesc și eu, pentru sutele de ore suplimentare neplătite, dăruite elevilor, fie înainte de începerea programului de lucru, fie după . Sau sâmbăta, uneori, duminica. Cine mai are timp să se uite în urmă? 

Prezentul  istoric contează!

Dacă pentru finanțiști se poate, de ce să nu încerce și profesorii marea cu degetul?

O secretară de stat, cu nume de domniță, înduioșată până în adâncul sufletului de starea profesorilor care s-au încumetat  să rămână în schimbul de noapte, la porțile ministerului , mai mai să plângă, zice  că ar  fi vrut să le trimită  ceai fierbinte. S- a răzgândit la timp, pentru că, vorba aia, obrazul subțire, cu demnitate, se ține.

 Aseară , târziu, o doamnă, cu voce răgușită, de când tot se zbate să câștige drepturile justiției pe la porți străine, competente, recunoștea că a  vizitat-o în taină, pe  învățătoarea aflată în greva foamei. 

În calitate de simplu om, care trăiește coșmaruri, când vede atâta cinism în jur.

Undeva, într-o sală încălzită, departe de zgomotul vieții, de camere,  de ziariști, de  întrebări fără răspunsuri, câteva sute de ființe  ascultau muzică de jazz.” La margine de București”. Texte și muzică din perioada interbelică, pe când  înflorea ”Micul Paris.”
Fiecare trăiește în propriul ritm. După legi interioare.

Și pentru că  am adunat atâtea mirări, cu semnul întrebării, m-am întors la Eminescu. 

Nu la Poet, la jurnalist.

”Legile naturei, legile  oamenilor, pagina 921” În lupta pentru drept, partea tare concede atâta  cât să conceadă pentru a nu se nimici pe ea însăși, prin urmare, creează o stare de lucruri care-i cea mai rea dintre toate  probabilitățile posibile. Ele apasă până-n punctul unde  pot apăsa; apăsând mai  departe, puterea elementară, care-s ei, ce-s apăsați, ar izbucni și i-ar zdrobi, dacă  nu ridică de sine capul.”..

” Elementul râu e izvorul voinței. Energiei, puterei- el ajunge la guvern, căci vrea să ajungă, ceilalți, înșelați prin succes și fraze, sunt dominați și duși fără  de voință pe marea întâmplărilor.”