marți, 18 octombrie 2016

repere de suflet

Albastru  curat  a colorat  astăzi cerul,  zăvoiul  și-a topit verdele în  valuri de galben rătăcit în frunze și-n crengi,blândă răcoare, drum odihnit.

De jur împrejurul meu a fost toamnă.  Mângâietoare, îmblânzită,  bogată. 
Așa cum mi-e drag să o știu!
Un loc sacru, flori pentru MAMA, un colț de casă,o fărâmă de sat, un pic din răcoarea Argeșului, un petic de drum către liceu.
Toate culese în ascunzișurile cele mai intime ale trăirii, cu grija curată de
a le preface în EU!

duminică, 16 octombrie 2016

Forfotesc în solfegii adâncurile

Ieri,după multe zile cu ploi,soarele de octombrie a risipit norii, arătându-și fața veselă.
 I-am zărit de departe, în toată măreția lor nepământeană!
Vulcanii Noroioși!
Cândva va fi fost mare.Marea Sarmatică.Zbucium de foc, de piatră și fum, în adâncuri. Răsfirând coame spre cer, au țâșnit din străfunduri Carpații .
Platoșe mâloase, uriaș obraz de lut ondulat într-o geometrie nescrisă, conuri și  spărturi,fantastic peisaj mișcător.Te încântă, te sperie, te pune pe gânduri. Brusc, ai senzația  că astăzi nu este deloc cum a fost ieri, pentru  câteva clipe, privind  doar urma ghetelor tale pe noroiul gâlgâitor, crezi că  timpul   și-a uitat  măsurătoarea. Poteci lunecoase, rostogoliri argintii între Cer și Pământ, despletiri în șuvițe, fără început, fără sfârșit. 
Munții! clocotitori, măreți, stranii, ireali.
Statornică
nestatornicie!
Știam că există, voiam să-i văd. Și s-a întâmplat! Experiență imposibil de prins în cuvinte: uimire că sub piciorul tău clocotește în bolboroseli
adâncul, fascinație că  poți să vezi ceva ce doar știai că ar fi,puternică senzație că  mâine va fi altfel decât astăzi, cum și ieri  ține de altă poveste.
Straniu, fabulos, uimitor- toate într-o poezie a miracolului naturii!
Du-te să-i vezi!
O să-ți amintești  de Blaga. Și de  ”Nebănuitele trepte„
„Gândesc la fapte de demult, la arătări
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abătut pieziș din alte zări
sprâncenele îmi sunt și astăzi arse. „

joi, 13 octombrie 2016

între metaforă și hiperbolă, pe drumul cel mai frumos!

   
 ”Valul bate-ncet în stâncă,
Spuma-i dulce o-nfăşoară
Într-o horbotă uşoară;
Umbra serii de vioară
Creşte-n liniştea adâncă.   ” Emil Botta


 Răpirea din Serai
”Opera cu prea  multe note”, Iosef al II-lea, 16 iulie 1782, la premieră, Teatrul Național, Viena

"Nu știu să scriu frumos; nu sunt poet. Nu știu să aranjez frazele atât de artistic încât să producă umbră și lumină; nu sunt dansator. Pot s-o fac însă prin sunete; sunt doar un muzician...." ( W. A. Mozart)

Îi ascultăm muzica, ne învăluim în  emoția ei pură, luminoasă, proaspătă.
Mai avem, oare, vreme să ne gândim la cel mai exploatat copil-minune,  care, la cinci ani uitase de copilărie? Fiul  lui Leopold Mozart, exigent violonist în orchestra curții primului
arhiepiscop de Salzburg, Amadeus ( Iubitorul  lui Dumnezeu) își începea drumurile în marile metropole ale lumii, drumuri care  nu se vor mai fi oprit toată viața. Lumea întreagă îl ovaționa, la 13 ani, compunea ca un  adult.În timp ce scria  o  lucrare complexă, deja o alta i se ivea în minte.
A intrat în concerte  cu toți marii muzicieni ai vremii.
 600 de piese în toate genurile muzicii simfonice!
„Nu sunt sigur că băiatul ăsta n-o să mă facă să înnebunesc, dacă  îl ascult mai des„, scria baronul Friedrich M. vom Grimm. 
La 25 de ani i se transmite prima comandă pentru a scrie o operă în limba germană. 
”Răpirea din serai”.

  Sub bagheta  dirijorului  Tiberiu Oprea, sufletul Filarmonicii Pitești, 
concert- maestru  Mădălin Sandu,  
Mihai Sârbu, solist- corn,am ascultat  într-o  impresionantă  interpretare:

W. A. Mozart”Uvertura  la opera ”Răpirea din serai„
”Concert nr. 3 pentru  corn și orchestră în Mi bemol major
”De departe sună cornul.
Cornul serii, cornul mării„

„Rahmaninov” Simfonia a  2-a în mi minor, op 27. 
Ce adjectiv i s-ar potrivi? cred  că magistral cu majuscule!


Concertul de astă seară? Maiestuos!
O călătorie  interioară într-un univers complex, amestec de trăiri , de la optimism la  deplină armonie cosmică, într-un  circuit sonor cu 68 de „voci„ într-una singură,   , adunate  de o vărguță fermecată, piscuri și văi,  ape și drumuri, vis, simțire, emoție, candoare, tumult,  spaime, forță, măreție, încrâncenare, zbucium,  suferință, dar și biruința vieții, muguri în ferestre de suflet,  desene fără culori, soare după furtună, poezie în salbe de note!

Mă gândeam așa, în drum către casă;cum este croită lumea asta,, cum se  poartă ea cu geniile, câtă vreme viețuiesc...
 Condus pe ultimul drum  doar de către un preot, Mozart,cel mai mare compozitor al timpului său, îngerul  trimis  pentru  doar câteva zeci de ani, printre oameni, pentru a le dărui talentul lui divin, a  ajuns într-o groapă comună... 
Cum s-ar cânta o plângere muzicală?


Mulțumiri și felicitări, oameni frumoși, artiști instrumentiști ai Filarmonicii  Pitești!

marți, 11 octombrie 2016

note, bucurii, lumină

”Trăim în rețele,  nu în comunitate....
 Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume...”
John  Taylor Gatto, profesor  american, scriitor, născut în 1935

Mă tem că  nu vei avea timp  să citești tot. Încearcă, fie doar  partea asta, totuși:
„În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș...”

De la o  glumă cu un prieten pe seama cunoștințelor despre cum  să  nu mai pierzi timp și energie în bucătărie,gândul mi-a fugit la  notele din clasa I și la creionul în două culori cu care  doamna Ana Tănăsescu, învățătoarea  mea, picta frumos  în colțul  din stânga al caietului de teme ”Foarte bine” „Bine” ”Binișor„. Niciodată nu am primit „Rău”.
  Poate că și tu îl vei fi văzut vreodată în viață;  jumătate  era roșu, jumătate albastru. Roșu, pentru primele două calificative, albastru pentru celelalte.
Nu mi-a fost deloc greu  să-mi amintesc emoția cu care  pândeam  mâna doamnei, răsucind creionul, până în clipa în care  stabilea  cât merită  munca mea de-o pagină.
 Doar în clasa I am avut note până la 5, adică  după sistemul „ex sovietic„,  cum mi-a adus aminte  un prieten.
Nu știu să-mi fi explicat  vreodată cineva, părinții sau  profesorii, de ce trebuie să merg la școală, de ce trebuie să învăț. 
 Într-o vreme, m-am numărat printre premianți, chiar în frunte, niciodată în partea cealaltă a listei.
Am iubit școala!  Nimeni nu poate să mă contrazică. Pentru aceea, de aceea, mi-am crescut copiii și elevii  în același spirit.
Aseară  am citit, cam în fugă, un material serios, în care  se arată cât de rea este școala zilelor noastre, care va fi făcând instrucție, nicidecum educație. 
Când și, mai ales, de ce  să se fi stins bucuria luminării prin școală?
 Ca să  fiu  mai sigură că nu-mi scapă ceva , ori că nu voi fi înțeles greșit,  de dimineață, am recitit. Dacă vrei, dacă te interesează tema asta, a  felului în care se explică dispariția bucuriei de a  merge la școală, citește  aici:

luni, 10 octombrie 2016

omul și omeni(re)a

La  țară, cândva, toată lumea  cunoștea pe toată lumea. Toți se salutau.
Astăzi, știi despre oameni doar ce spun ei că sunt.