cercei de toamnă!

un gând pentru vara ce-a fost, pentru toamna ce este

Sunt lucruri pe lumea asta, care se ridică dincolo de noi. 
 Pentru o clipă, suntem  zburători!
 Rătăcim printre  nori, căutându-le rostul. 
Încercând să  prindem  un  firicel dintre tainele în care se înfășoară.

Astăzi, toți suntem de-o seamă!

Atât de ciudat, că nici experții lumii nu pot explica! ( nu sunt spusele mele, că am aflat și eu de la cineva, care, la rându-i, a auzit de la altcineva....)
Astăzi, toți avem aceeași vârstă!
Ce lume minunată! 
Pentru verificare, trebuie doar să aduni vârsta ( ta) cu anul nașterii.
Vei obține 2018!
Se întâmplă o dată la 100 de ani.!

„Universul este un rotund infinit care are centrul peste tot şi circumferinţa nicăieri.„
Blaise Pascal

”Copilăria-mi toată dă buzna la uluci

Când stă la poartă coșul cu  struguri  și cu nuci„.

 Ion Pillat

„Omul  mic„ cum își spunea singur în copilărie, viitorul poet

contemplativ,  Ion Pillat , la a  cărui naștere, grav  bolnav, bunicul matern, Ion Brătianu, aflat la   Florica, salută evenimentul  printr-o  telegramă ” Să trăiești , să faci  fericirea  părinților tăi și să răspunzi așteptărilor noastre„.

Nu departe de Pitești, în  Ștefăneștii Argeșului, renumiți  cândva pentru  podgoriile lor, în mijlocul unei  mici Arcadii ,pe care  Ion Pillat  avea  să o  zidească în vers și-n metafore,   la capătul  unei cărărui tăcute,singuratic și  demn, asemenea  ctitorilor  săi ,mângâiat  de  pacea  tihnită a începutului de toamnă, înconjurat de castani ce-și scutură generoși   fructul , conacul Brătienilor   te așteaptă  să-i  descoperi  noblețea.

 ”În drumul lor spre zare îmbătrâniră ploii.

Aci sosi pe vremuri  bunica-mi Caliopi.„

Ion Pillat 

Florica!

~Tot mai miroase  via  a  tămâios   şi coarnă,

Mustos  a piersici coapte şi crud  a foi de nuc..

Vezi, din zăvoi,  sitarii  spre alte 

veri se duc;

Ce vrea  cu mine  toamna, pe dealuri

de mă-ntoarnă”?

Ion Pillat, În vie 

Sub umbrarele de nuci, conacul  visează„un dor   din vremi  străine„, iar vremea  așază „năframă de  visare  pe zăvoi„.

 „Ceea ce am făcut la Florica aş vrea să facem şi în statul român”, spunea  Ionel  Brătianu în  1909.I

"Părinţii noştri – chiar de la căsătorie îşi făcuseră din Florica aşezământul lor casnic. Datoriile politice îi obligau în diferite  împrejurări să se mute la Bucureşti.  Doisprezece ani de minister şi cursurile superioare ale liceului  îi obligaseră pe părinţii noştri şi pe copii să-şi petreacă în Capitală cea mai mare parte a anului.

 Totuşi, pentru unii, ca şi pentru alţii, Florica era  vatra şi cuibul adevărat”.

Dacă  ai vreme, când treci prin Pitești, ia-ți răgaz  câteva   ceasuri, mai ales, acum, în prag de toamnă, când se colorează fiecare frunză într-o  minunată floare, și  vizitează conacul  Brătienilor. 

 Mergi și te reculege   și în bisericuța  situată în marginea  pădurii care  înconjoară conacul.

”Aici  se-nchide  cercul  unei  vraje:

L-ai început de mic copil-  sunt  ani!

Mi te-ai oprit târziu  pe vechea plajă”

De ulmi bătrâni, de nuci  și de tufani~”

Ion Pillat, Parcul

Da. La  Florica, înțelegi  magia  cuprinsă în ”Eternități  de o clipă„!

„Ca ieri, mușcam lacomi din lume ca dintr-o gutuie, „

În anii de liceu,  ceea ce conta  pentru tine era  școala, cu ascultări, teze, extemporale, adunate toate în atâtea  spaime și emoții, că doar câte un bilețel strecurat în vreo pauză între  filele  manualului  de franceză  le  mai îndulcea, cumva.  

Nici  nu-ți trecea 

 atunci prin minte că va veni o vreme  când   îți vei dori ca, măcar așa, pentru o clipă,  să  redevii  adolescenta   din banca a doua, rândul dinspre ușă...

Revederile  noastre încep timid: telefoane, cine pe cine  anunță, unde, când,  cum, câți  vom fi,  unii  s-au retras  discret într-o altă  dimensiune a  firii,  o altfel de  teamă te încearcă acum, alta decât  aceea  când trebuia   să-i spui  lui babacu câte și mai câte despre aldehidele și cetonele lui  sau  când costeliva  domnișoară  Lupescu  voia să știi, de fiecare dată, toți munții vulcanici  din America de Sud.

La marginea orășelului nostru,  târgul   Titului  își numără obosit anii, peste 180. Își adună   agale  ce i-a  mai rămas după cele trei zile  agitate, când  localnici și lume venită  de prin toate satele  răsfirate  pe   Argeș, Neajlov  și pe  Răstoacă au  vândut, au cumpărat, au  văzut , au plecat.

Ne-am adunat  în ziua de 15, pentru că  în urmă cu niște zeci de ani, pentru  noi era  prima zi  de  școală.

 Și de emoții! 

 Și de  bucurii!

  În fața fostului liceu,altfel vopsit,  cu  ferestre și uși închise, sclipind   în  mierea  toamnei  cochete,  ne-a  chemat  nostalgia.   Sosim pe rând, primii  sunt  cei din oraș  sau de prin  localități apropiate,  mai apoi vin  târgoviștenii. 
 Ce noroc că trenul meu  nu a avut întârziere!
 Ultimele  sosesc Lenți și Florilena,  care, cu chiu cu vai,  au   reușit să  prindă ,întâmplător, locuri în săgeata  prea obosită, de  când  tot  pleacă și vine dinspre București  către  Pitești .

Îmbrățișări, zâmbete, hai  că nu ne-am schimbat prea tare,  vezi să  nu-ți scapi ochelarii,  ce culoare faină are părul tău, băieți ,trebuie să mai slăbiți, Nucu, mai păstrezi  mapa aceea  portocalie? colonelul zice  că nu este  general,  poză de grup, prea puțini, nici  cât o  jumătate  de  clasă,  cam tremură  mâinile pe   telefoane,  poza iese ca pe vremuri.
Alb/ negru.

  Până la  terasa  dintre  blocuri mergem pe  jos, trecem prin fața  casei  domnului  Foti, acoperită  de ierburi și de uitare,mai știi, nicio  șansă  să   te fi mutat din banca ta  la ora  de psihologie, ca  avea  schița  clasei la  fix.

  În veranda  din care  cândva  cobora  bătrânul profesor de  fizică „ alb în alb, nimic problemă, nota  patru, Gh. Bălcescu” , timpul  țese pânze  și umbre...

Grupul  crește, au mai  venit  câțiva colegi, așezate una lângă alta ,mesele ne adună,  scotocim   prin amintiri,  apa plată  se ia  cu câte unul/ două medicamente, povești  despre copii și nepoți,  poze  așa -și așa,  încercăm și noi să ținem pasul cu lumea, fuge  timpul,  plecăm  pe rând....

De ce , oare,  trec atât de repede  începuturile  ?

„Am legat copacii la ochi 
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.
Și copacii m-au găsit imediat 
Cu un hohot de frunze.  „

Marin Sorescu