Moș Crăciun și electronii ( de valență, cumva)

· Mie mi-a plăcut fizica. Partea aceea care se întâlnea cu chimia .( lui Babacu)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/06/babacu.html

Se întâmpla, însă, ca după nota 9 , să iau și câte un 4.
Ce vreau să spun este că nu am avut notorietate în anii de liceu, în privința celor două obiecte, deși la bacaureat am obținut notă mai mare la chimie decât la matematică.
Îl iubesc pe Moș Crăciun, de când „l-am descoperit”.
Se întâmpla când aveam vreo 5/ 6 ani. Mama a primit de la o doamnă, tanti Persida, o ramură din bradul falnic, care creștea în curte.
A împodobit-o cu mere.
Știu și locul unde a fixat-o: pe dulapul roșu de lemn, în care păstra vasele. Aveam, pe atunci, o singură cameră, din casa mare a bunicilor paterni.
Tata a primit de la serviciu, pentru mine - fratele meu nu se născuse- ( tata lucra la CFR și avea buletin de București) o bucată de marchizet roz, din care, la comanda măicuței, bunica mea, tanti Niculina lui Iedu a scos cea mai frumoasă rochiță cu platcă.
Au trecut anii, Moș Crăciun a devenit Moș Gerilă, o vreme nu am mai gătit brad de Crăciun.... în sinea mea, mă gândeam la creanga de brad și la rochița de marchizet.
Astăzi, când am citit povestea asta minunată, m-am simțit copilul de odinioară!❤️
Ce bine că există fizicieni atât de simpatici!☺️

https://www.youtube.com/watch?v=Q2H-s-6zypo&fbclid=IwAR322LhZ3IzSZuFdk7GKkP35Z4SwkiWu8HPdEcxSyVqzZp-Th-unQv221xc

certitudini și dor

Din  oricare parte ar veni, ochii călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de hârtii și  de tot ce-i mai prisosește  necivilizației. Coboară apoi spre peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și  timpul.

 Când, după  truda drumului  început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar duce către mal.
 Mulți tineri:pleacă dimineața  la muncă în București și se întorc seara în  apartamentele lor din  multele blocuri cu patru etaje, îmbătrânite înainte de vreme. 
A fost un timp, când, în oraș, era de lucru pentru toți, a fost...

Dacă el, călătorul, nu este de-al locului, trebuie să fie foarte  atent; pietre sparte, crăpături vechi de cine știe când se ivesc la tot pasul.

 În spațiul dintre gară și un mic magazin de răcoritoare, în umbra zidurilor, își face  siesta nedefinită  un grup gălăgios. Ochii îți aleargă fără să vrei la mâinile lor-femei și copii-obișnuite doar să se strecoare neobservate prin buzunare  sau prin poșete nesupravegheate  atent. Fustele crețe și lungi par a fi crescute odată cu  femeile grase, de umărul cărora se reazemă câțiva copii, peste  trupurile cărora apa și săpunul au uitat să mai treacă.

- Du-te, mă, la chioșc și cere un pahar de suc, fii atent ce faci, că frate-tău e pe aproape...//

De câteva ori pe an, mă întorc în locurile astea; îmi este ușor să  ajung,în cel mult o jumătate de oră, în satul copilăriei, la

mormintele părinților și  ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici, pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.

Clădirea aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror  colțuri schimbam bilețele  cu băieții  din clasele vecine,  cu amintirea  Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu 

încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat înfățișarea. 
Străzile au nume noi. Printre  casele frumoase, s-au ivit multe blocuri. Și oamenii sunt alții.
Eu văd  doar ce simt:amintiri  și  dor, aripă în zbor!

Și nu departe de școală, am regăsit căsuța, în curtea căreia, un întreg

trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. 
Doamna Sonia nu mai este... păstrez în minte figura ei de femeie bună, îngăduitoare și sfătoasă. În câteva rânduri, când ploua rău de tot, m-a oprit să dorm în cămăruțá ei scundă, dinspre stradă și să-mi pregătesc teza la geografie.

Soarele urcă și coboară, anotimpurile se succed în voia lor. 
Gara, pasarela, liceul, străduțe și blocuri- certitudini  de ieri și de astăzi- trăiesc concrete pe geana orizontului.

 Ele toate și fiecare, în  parte, sunt suflet dintr-un  colț de lume. 
O lume  doar a mea.//

spartani!

Terminați micul dejun și mâncați bine, pentru că diseară cinăm  în iad! Eroii de la Termopile(film)
 O prietenă virtuală povestește cum și-a petrecut ea,  în plină iarnă europeană , vacanța pe alte meridiane însorite, prilej cu care observă cât de exacți  sunt nemții. Printre altele, se referă și la faptul că ei mănâncă tot din farfurie, asta pentru că probabil știu foarte bine să-și cântărească  din ochi porția.
Ai putea spune  că este ceva banal sau, cel mult, un fapt oarecare. Mie mi se pare ceva foarte important. Și o să spun de ce.
 De vreo zece ani, îmi petrec vacanțele în grup, mai mare la început și tot mai redus cu vremea..
Fiecare zi de vacanță începe firesc în sufrageria internațională  a  hotelului, micul dejun fiind inclus în costul excursiei.

 De când mă știu,   acest moment al zilei  este , pentru mine, cel mai frumos- în copilărie mi-l pregătea mama, cum știa ea cel mai bine- învățam mereu dimineața,  așa că  ne petreceam primele minute ale dimineții doar noi două.

Îțí (mai)amintești   gustul laptelui  proaspăt de țară?
În liceu, internistă fiind, micul dejun luat în cantina plasată peste drum de liceu, dar destul de departe cămin,  începea cu  două felii de  pâine neagră, pe care elevul de serviciu le aducea într-un coș  împletit, ce gust extraordinar  avea coaja răscoaptă! Lenți termina pâinea înainte de a veni marmelada  de mere și ceaiul  fierbinte, că mereu ne frigeam. Ne mai puneam întrebări una alteia la fizică, la chimie, pentru că urma întâlnirea cu babacu , sosit bosumflat din trenul de București, cu dom Bălcescu, care nu avea niciodată timp  să-și încheie toți nasturii, din cauza  teribilului  stil  de  a-și face  mai  triumfătoare intrarea în clasă.
La facultate, tot la cămin am stat,  dar de acum, lucrurile erau total altfel, micul dejun  lux!  noi, fetele, care mai de care  mai apretate,  coafuri  marca geluța, săraca primea atâtea comenzi,   că nu-i  rămânea timp și pentru ea, noroc că  avea păr natural , rochii, bluze , fuste, zilnic  schimbate între noi,  asortate după priceperea fiecăreia, priviri  clipicioase cu matematicienii, pe biologi nu-i luam deloc în seamă, toți știau că   filologele  sunt  șic.
Vremea fuge, micul dejun și-a păstrat frumusețea lui-  mi-e dor să-i văd pe copiii mei făcând mofturi la una, la alta,  sunt bărbați în toată firea..
M-am luat cu vorba , oricum n-am uitat ce voiam să spun.

 În restaurantele hotelurilor în care am mâncat, imediat  îțí dai seama  care sunt  ai noștri ,după cum arată farfuria  sau farfuriile- dacă  tot este, de ce să  nu încerc, și-apoi am plătit, nu?  spunea cineva, o parte se consumă, o parte(  consistentă) se îndeasă  de-a valma  în geanta   cât mai încăpătoare.

 Îți dai seama că nu despre bărbați vorbesc. Și nu contează  deloc  portmoneul sau cardul. 

Nici firma.//
Scormonitorii-  figuri stranii,  saci  soioși, bețe  noduroase cu cârlig.
 Citeam undeva că  suntem  printre națiile care aruncă, zilnic,  multă mâncare.//
N-am  găsit un  proverb nemțesc despre mâncare, așa că  spun unul  în a cărui rețetă cred La micul dejun  fii egoist, prânzul împarte-l  cu prietenul, iar cina  dă-o dușmanului!
Tu ce zici?
Un dar de suflet de la domnul  Simion

din nou

 s-a schimbat ora, toate se schimbă.
Mi-e dor de ziua când în mulțimea de oameni, adunați la bâlci de Ziua Crucii, am regăsit mâna bunicii. Rămăsesem cu ochii la bărcile care învârteau fete și băieți  într-un iureș nebun. 
Nu m-a certat, cu toate că  avea obrajii plânși  de atâta spaimă. 
Mi-a cumpărat turtă dulce și înghețată. Acasă m-a bodogănit in felul ei. Talițu n-a zis nimic.
Mi-e dor de ziua în care domninișoara Silvia, învățatoarea noastră bună, frumoasă și cochetă, m-a ales să conduc corul școlii, erau copii din patru clase.  În locul bluzei albe din  uniforma de sărbătoare, mi-a dat voie  să îmbrac bluza  cu buline albastre, primită de la sora cea mică a tatei. 
Atât de încrezută am fost, că am terminat cântecul cu o strofă mai devreme. 
Audiența a crezut ca așa stabilise  regia.
Și m-a aplaudat!
Mi-e dor de de clipa când am primit întâiul mărțișor de la un băiat- eram intr-a șaptea. 
Sta în banca din spate. Il scoteam din încurcătură, mai ales la literatură, spunea două vorbe trei, apoi mormăia un  ăăă, de ne bufnea pe toți râsul..
Mi-e dor de primul bal,  de rochia mea liliachie, ce  vals, ce nebunie, n-am căzut, dar nici prea mult n-a lipsit,  întoarcerea acasă,  mama , în spate, la doi pași.
Mi-e dor de liceu, clădirea am văzut-o acum câteva zile, este altfel. De fiecare clipă mi-e dor, chiar dacă tremuram de frica lui babacu
'ce stai mă berbecule , de aldehidele si cetonele lui, de fizicuța- rece ca stânca,  la sfârșitul clasei a X-a ne-a cântat o arie din Traviata, că am încremenit toți de uimire. Era  studentă la Conservator. N-am uitat-o  nici pe  domnișoara Lupescu , cu vulcanii, câmpiile , ghețarii și toate mareele ei.
 La revederea de acum câțiva ani i-am spus la repezeală câteva nume de munți vulcanici, Popocatepetl, Orizaba,  bineînțeles   că i-am amintit de Andaluzia și de  al ei Guadalquivir.
 Ce s-a mai bucurat!
Vreau iar timpul inapoi..și ce dacă vreau..nimic nu se întoarce.
Știi cum este chestia asta?
 După liceu, anii curg  nebunește, uite așa ca apa râului ăstuia printre pietre, este Argeșul meu drag.
Ar merge, ce ar merge la ora asta? 
Dorul, de Lucian Blaga//
Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii/
cu palmele-amândouă cum cuprinzi/
în suflet o minune./
Ne arde-apropierea, ochi în ochi, cum stăm./
Şi totuşi tu-mi şopteşti: "Mi-asa de dor de tine!"/
Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic, parc-aş fi/
pribeag pe-un alt pământ./
Femeie,/
ce mare porţi în inimă şi cine eşti?/
Mai cântă-mi înc-odată dorul tău,/
să te ascult/
şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,/
din care înfloresc aievea - veşnicii./
p.s.ți-am  răscolit amintiri?