Toată viața este ca un salon de așteptare

„Gară pentru doi„

 (sau când imposibilul  pare posibil...)

http://pefilme.com/vokzal-dlya-dvoikh-gara-pentru-doi-1983/

  Am văzut  filmul  cândva, sunt mulți ani de atunci, chiar nu mai știu câți. Filmele  adevărate și cărțile foarte  bune  nu se uită  niciodată, de tot: o gară, un peron,  un pianist și o chelneriță, câte încurcături, un pian,o vină, care nu este a lui, închisoarea, o iarnă, ce iarnă!  drumul, un acordeon 

Și o iubire.//

   Sfârșit de februarie cu ploaie și nori, o zi între altele ca ea.

Sau diferită.//

„Nu mai trăim, rătăcim,  nu mai suntem la fel, ne-am pierdut flacăra, dar, nu e prea târziu să alegi alt drum.

”Am avut noroc, mâna aceea  mi-ai întins-o dumneata.

 Sunt tot timpul  cu oameni, printre oameni, dar sunt singur.”

”În viață nu depindem de șefi, ci cine  este   de serviciu.”

„Așa ești tu- firească  și   mă faci  și pe mine să fiu firesc, să mă simt ca tine.. Sunt așa cum  sunt. Nici nu știi ce însemni.

 Ești minunată!„

O chelneriță și un pianist..

„De ce  vorbim prin peretele ăsta?...da, eu sunt un om cu principii.

Platon Sergheevici. Vera.

”Nu te teme, joacă  totul pe o singură carte.

Dacă nu ai un as  în mânecă,

 miza e chiar viața ta

Să nu te temi  de o nouă încercare!„

Deci?

”Curând, viața mea  va fi la clasa a  treia....”

”Rătăcim,  nu e prea târziu să încerci  ca la început, să alegi alt drum, să crezi în magie

Să nu te lași,

Grăbește-te!„

certitudini și dor

Din  oricare parte ar veni, ochii călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de hârtii și  de tot ce-i mai prisosește  necivilizației. Coboară apoi spre peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și  timpul.

 Când, după  truda drumului  început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar duce către mal.
 Mulți tineri:pleacă dimineața  la muncă în București și se întorc seara în  apartamentele lor din  multele blocuri cu patru etaje, îmbătrânite înainte de vreme. 
A fost un timp, când, în oraș, era de lucru pentru toți, a fost...

Dacă el, călătorul, nu este de-al locului, trebuie să fie foarte  atent; pietre sparte, crăpături vechi de cine știe când se ivesc la tot pasul.

 În spațiul dintre gară și un mic magazin de răcoritoare, în umbra zidurilor, își face  siesta nedefinită  un grup gălăgios. Ochii îți aleargă fără să vrei la mâinile lor-femei și copii-obișnuite doar să se strecoare neobservate prin buzunare  sau prin poșete nesupravegheate  atent. Fustele crețe și lungi par a fi crescute odată cu  femeile grase, de umărul cărora se reazemă câțiva copii, peste  trupurile cărora apa și săpunul au uitat să mai treacă.

- Du-te, mă, la chioșc și cere un pahar de suc, fii atent ce faci, că frate-tău e pe aproape...//

De câteva ori pe an, mă întorc în locurile astea; îmi este ușor să  ajung,în cel mult o jumătate de oră, în satul copilăriei, la

mormintele părinților și  ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici, pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.

Clădirea aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror  colțuri schimbam bilețele  cu băieții  din clasele vecine,  cu amintirea  Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu 

încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat înfățișarea. 
Străzile au nume noi. Printre  casele frumoase, s-au ivit multe blocuri. Și oamenii sunt alții.
Eu văd  doar ce simt:amintiri  și  dor, aripă în zbor!

Și nu departe de școală, am regăsit căsuța, în curtea căreia, un întreg

trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. 
Doamna Sonia nu mai este... păstrez în minte figura ei de femeie bună, îngăduitoare și sfătoasă. În câteva rânduri, când ploua rău de tot, m-a oprit să dorm în cămăruțá ei scundă, dinspre stradă și să-mi pregătesc teza la geografie.

Soarele urcă și coboară, anotimpurile se succed în voia lor. 
Gara, pasarela, liceul, străduțe și blocuri- certitudini  de ieri și de astăzi- trăiesc concrete pe geana orizontului.

 Ele toate și fiecare, în  parte, sunt suflet dintr-un  colț de lume. 
O lume  doar a mea.//

15 septembrie

motto:
~Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.~~
Ion Minulescu ”Corigent la limba română„ (1929)//

Dor  de  toamna din vis , cu  fără de număr adolescențí  laolaltă!
 

Foșnitori  arbori, încă semeți,  fremătându-și  bănuții  de frunze în soarele  cald al amiezii de toamnă cuminte,  gara, în haina ei peticită, cu dale  ciobite, braț suspendat  între un ieri  rătăcit   printre zile și seri cu emoții albastre, trecători încolo  și-ncoace...
Oricât  de neînsemnat pentru  unii, Titu, provincial orășel prăfuit, cu străzile  înguste, spălate în pripă de  ploi  și  de vreme, pentru  mine,  păstrează  în buzunaru-i ascuns ceva din emoția bălaielor trecute   toamne, cu miros de gutui și de struguri zemoși, când luni, de  cu  zori,  traversam  pasarela,  în drum spre cămin, cărând geamantanul înțesat,  în vacanță, cu speranțe, caiete și  visuri.

Prelungesc  cât  se poate drumul  pe aleea, bătută de pași  mereu  înainte,  un câine somnoros  stă  de pază în ușa  înnoitei  clădiri,  mă privește  pe sub leneșa-i  pleoapă,așteaptă și el, mititelul,pesemne,  să  vină iar  larma  la   școală.

Ferestre schimbate, amintiri în poeme cu teze și lecții în chei  fără lacăt, puse în  cui  după un an  cu  de   toate.//

Mi-am oferit un epilog  de   vacanță!

Ceva nenumit  m-a   îndemnat  să-mi revăd școlile dragi ,și drumul, și casa,și satul,  să caut cu sufletul acel ceva,   mereu  proaspăt, tăinuit  printre  cute de suflet !

 Două zile, ( mai) pline,mai frumoase decât săptămâni și luni, laolaltă!
  Rude  și   locuri, întrebări  și  răspunsuri, mereu alte gânduri , nostalgii și  proiecte...//

De dimineață, trecând  către gară,  pe  aceeași  bătrână alee,  umbrită de nuci,  am iscodit cu emoții,  în taină,  zvonul de glasuri, mersul  în  grup  sau  de  mâna   cuiva,  bucuria ușor  speriată a  primei zile de  școală./

Ce gust fără  seamăn   are cafeaua, savurată încet,  fără griji..

Cu  gene  vopsite  și  fuste mulate, trec stoluri de  fete,întâi pe la bar, delicate  parfumuri, flori  de import, prea puține  emoții...

La  celălalt  capăt  de fir( nevăzut), Cocuța,  colega  mea de  liceu,   mă întreabă  ce a mai rămas  din  Titu  de ieri, răspund  surâzând - doar dorul  păstrat  în  roua  de  lacrimi și  drag  pentru mereu nestatornica, fugară clipită, ce pleacă  și  vine, 

nălucă ispită...

ce mi-i vremea..

cand de veacuri/Stele-mi scanteie  pe lacuri..
Revedere, M. Eminescu

Noaptea de dinaintea  sambetei- nu pentru ca  se numeste  Ziua femeii- a fost  un fel de  continua  lucida moleseala. 
Am dormit iepureste.

Nu trebuia sa ratez nimic din program: coafor, machiaj( l-am  sters, de indata ce am ajuns acasa, riscand  sa pierd trenul), snururi pentru niste martisoare speciale(aman asta de  ieri),  sa nu uit cateva fotografii de la o alta revedere..

In taxi, tuns proaspat, soferul  ma intreaba ce muzica prefer. Placut surprinsa  chiar ma balbai, alege el Floare-de colt!

Este cald si bine in tren, uit frigul de afara, si  ploaia, care mi-a cam turtit coafura, (nu-mi place fixativul,  parca este facut cu lipici), scot cartea, o pun inapoi in geanta, imi place sa

privesc pe fereastra!
M-am luat cu vorba si  am uitat sa-ti spun incotro merg si de ce am plecat de acasa pe vremea asta..

Am doar vise-n buzunar, vorba cantaretului pe care o sa-l vedem diseara, in spectacolul de la Globus Bucuresti!

Ma intalnesc cu  sapte dintre colegele de clasa din liceu.
 Am ales sa petrecem Ziua femeii in Bucuresti- patru sunt  la ele acasa, alte patru venim din locuri diferite-Titu, Slobozia, Targoviste, Pitesti.

Eu si Olguta ( calatorind , insa,  in zile diferite) suntem privilegiate, trenul trece  prin fata liceului,
  lasa repede  in urma batrana pasarela , castanii, incarcati de amintiri dulcege, obositi  dupa  iarna  greoaie, peronul  zgomotos..//

Suntem, cred, deopotriva,  anticari si colectionari, lucrurile, aparent banale, intra  navalnic  in suflet.. 
Ceea ce pana ieri era doar o intalnire devine, brusc, dor constant.

Un ceai verde in Gara de Nord-mai am  de asteptat  cam o ora, ploua marunt, s-a intetit frigul..//

Gasesc usor restaurantul,~Perla~,  niste tineri  daruiesc lalele, sunt a patra la sosire- imbratisari si  zambete, lacrimi in colturi de ochelari,  ultima vine Steluta, pupaturi, vai, draga, ce frumoase sunteti! 
Suntem, o corecteaza, strengareste,  cineva!//

Ne asezam,  vorbim cam toate in acelasi timp, circula fotografii cu  fii si nepoti,  eu nu pot sa nu povestesc despre Babacu  si despre cologaritmii doamnei Tica, despre unicul, marele, erou al noptilor  noastre de veghe, de dinaintea tezelor  - alb in alb/nimic problema, nota 4, Gh. Balcescu,  Steluta este tare de tot pe feisbuc, Lucia stie  tot felul de chestii despre medicamente si plante, care iau boala cu mana, Lenti aminteste ceva despre o dieta, Olguta spune bancuri, Rodica le incuviinteaza pe toate, Florentina  povesteste  cum le-a salvat gazda lor  de la corigenta la chimie, corupandu-l pe Babacu la o cina  cu fasole batuta,  Reta are cea mai frumoasa gradina cu flori,  cineva o identifica rapid pe internet,  vinul este ..nu stiu cum, placinta cu branza pica prea dulce, spunem  vrute si nevrute, facem poze, timpul fuge, mersul  pe jos pana la Globus face bine!

Redevenim , pentru  cateva zeci de minute,  8 adolescente intr-o lume  care iubeste  muzica lui Stefan Banica, luminile colorate,  tobele, chitara!!/

Cum a fost,  aveam sa aflu a doua zi in tren, catre seara,

intorcandu-ma acasa.

Vine  un anotimp al vietii, cand , dupa ce ai parcurs  de toate, sau, ma rog, multe,  simti o placere vie sa revezi  fiinte  dragi, pe care le-ai cunoscut in copilarie si in adolescenta.
 Este ceva, care seamana  cu  o calatorie intr-un  bazar, unde gasesti  nenumarate   flecustete, imposibil de povestit, delicii , pe care nu trebuie sa le ratezi!

Revederea este precum ploaia- te trezeste la realitate; daca ai norocul  sa  fie zvapaiata,  cu miros de mere verzi, te uda pana la piele, apoi, cu sau fara voia ta, isi ia gazduire, cuibarindu-ti-se  in suflet!//

citim lumea pe dos

 și pretindem că ne înșală. Rabindranath Tagore

 Te-ai gândit vreodată  cât valorează lumea?
Ei bine,  așa suna  întrebarea de baraj, pe care am primit-o aseară,  de la nepotul meu, școlarul  pe care, în vară,  îl așteaptă primul lui mare examen de intrare în viață-admiterea  în liceu. 
Suprasaturat de  teste , contrageri, expansiuni ( gramaticale),  interpretări de  poezii la prima vedere,  m-a provocat la o discuție  pentru care eram total nepregătită..
Bineînțeles că n-am știu să răspund.
 Este un număr   în care se adună trilioane de  catralioane și infinit de  multe zerouri.
 Cum să evaluezi acest pestriț colos și la ce bun, m-am întrebat  cerându-i lui o explicație..//
Dimineața mea a început devreme, ninge, mașina se strecoară  greoi, la ora asta toți  bucureștenii pleacă la  serviciu, în unele locuri se merge bară la bară, așa că eu și nepotul- el în drum către școală, eu în drum către gară,  avem vreme să  mai dăm o raită prin gramatică..
Mă fascinează gările cu vânzoleala lor matinală, lumea se duce și vine,  sosesc și pleacă trenuri, gânduri, probleme, râsete zgomotoase-m-am oprit  pentru o cafea fierbinte, până la plecarea trenului meu  am ceva timp, uite la masa vecină un  grup interesant -  câteva chinezoaice  fac fotografii,  par a fi studente, vecinul lor  se distrează cu căștile pe urechi, un  negru  privește  atent  jocul  fetelor, ce multe femei fumătoare trec prin fața ferestrei...
 Geamantane cu etichete internaționale, sacoșe  autohtone,  doi cerșetori,  o tânără   își  cară cu greu copilul rebegit de frig..
În tren e cald și bine, dincolo de fereastră albul este tot mai alb, case și drumuri, turle și sate, lumea și prețul ei.
Risc o întrebare, promite-mi că nu te superi- cât costă lumea ta?//
Unul dintre eroii cărții mele,  căpitan de vapor, se îndrăgostește în fiecare port, dar îi trece de cum pleacă..  zece pagini mai departe O femeie care își câștigă existența, coboară   social, oricât de respectabilă  i-ar fi ocupația, zice tot căpitanul.

  Nu te speria,acțiunea se petrece pe la  1845, în Valparaiso.

 Alte vremuri, altă lume!//
Controlorul este însoțit  de două doamne foarte  încruntate- nici n-ai zice că este criză, uite că a  apărut și supercontrolul, măi fir-ar să fie, patru  ceferiști și vreo zece călători. //

N-ai cum să nu auzi   ce mai vorbește lumea:
-Domle,  vin din Franța-povestește  domnul  de vis-a vis,proaspăt  întors din orașul de pe Sena, în paranteză  spun, cam   subțirel îmbrăcat pentru vremea de afară,  sacou verzui  de stofă, destul de șifonat,  pantofi împletiți, mă rog, asta e, adresându-i-se   suficient de tare vecinului de alături. 

Interlocutorul   se arată foarte impresionat de noutăți..așa, ia zi, domle ,ia zi  cum e acolo?

 Cum e? pe masă, cum se pune la noi apă în borcan, la ei se toarnă vin. Bei cât vrei.
 Domle, dacă ar fi așa pe aici, ăștia ar fura toate  borcanele..și ar fi beți pe toate drumurile..
 Mă întorc la cartea mea.. O femeie care are  o frunte de  măcar două degete nu se căsătorește  pentru a fi distrată, ci pentru a fi întreținută.. 

Ce vremuri! Ce lume!
Și  să-ți mai spun ceva- este prima oară când  găsesc scrisă expresia  să i se dezbumbeze jachețica..ce zici de   un asemenea verb?

...despre ce  nu se vorbește nu există..//
Sper să nu te fi  supărat nedumeririle mele..