viața între minus și plus

Vă rugăm să închideți telefoanele mobile, pe parcursul spectacolului nu aveți voie să faceți fotografii( înainte, am ” prins ” ceva. și la final, când lumea era în delir).

Sala arhiplină.
Tinere cu paltoane lungi, deschise, peste fuste scurte, doamne  învelite în șaluri de cașmir, domni eleganți, câteva papioane, parfum discret de toamnă încă vie,  salutări  mimate .

În primul rând, cineva are un uriaș buchet de trandafiri roșii- citeam  că, aseară,  în Canada, Maia Morgenstern, care a jucat în Tango final , n-a primit nicio floare, uite că pe aici, chiar în vremuri de criză, lumea cumpără pe lângă biletul de 100 de roni  și  flori pentru Artiști!

Liniște deplină.

Decor simplu, auster chiar, un divan sărăcăcios, o pilotă gri, care a uitat de tot ce este iubirea,un sfeșnic.
O imensă cutie de chibrituri, o scară de bloc, pe orizontală, treisprezece  uși, una lângă alta, deasupra câte un ceas  mare, bătând același apăsător ritm.
Moscova, în vremea lui Stalin.

Autorul piesei, Nicolai Fedman, a murit tânăr, la  28 de ani, un fel de Labiș al nostru, îmi trece prin minte,  înainte de i se fi jucat piesa.

 Sinucigașul.

Dan Puric!

Știe că lumea a venit pentru el, știe mai bine decât oricare altul! Nu este cel pe care îl știu de la televizor, este Omul care își asumă întreaga condiție umană, de ieri, de azi, de ..
Un șomer care își trăiește anonimatul  zilnic, supraviețuind din banii soției, Ileana Olteanu, și din chiverniseala unei soacre înțelepte, Adela Mărculescu, femeia cu o minte- brici, mult deasupra frământărilor firavei sale fiice

Bietului șomer îi umblă  mintea  și în somn după un lebăr, păstrat, strategic de soacră, pentru prânzul de a doua zi..

Îl vrea!

Condiția lui mizeră de întreținut îi provoacă mereu foame.

De aici, pornește marea lui dramă- neînțelesul-înțeles, fugit în bucătăria înghețată să fure lebărul, declanșează ravagii.

O avalanșă de  vecini și funcționari, în frunte cu  bolșevicul Kalabușkin,  neobositul Costel Constantin, văduv  de trei zile, ce-și caută   alinarea în brațele unei artiste,  neluate ”în spațiu”,  urmat de reprezentantul intelectualității care așteaptă răbdătoare-Marius Bodochi,  așteaptă  spectacol.

Se întâmplă ca și reprezentantul maselor, discret observator, să treacă pe acolo.
Și excentrica, uluitoarea cântăreață de operă, Kleopatra Maximova, Maria Buză, să-și caute celebritatea ratată. Și reprezentantul culturii,  Viktor Viktorovici, în persoana lui Silviu Biriș

 Această mulțime, care vinde și cumpără Imagine, este mai crudă chiar decât conducătorii de la Moscova.

Omul nostru- DAN PURIC, are, în buzunar, cheia scăpării de umila situație- crede că tuba, da , acel întortocheat instrument muzical de suflat, i-ar putea aduce stabilitate, notorietate, Bani.

Soția, soacra, vecinul bolșevic și iubita acestuia se fac luntre și punte și tuba apare.
Bietul om constată că autorul metodei își vânduse informația păcălind- îi mai trebuie un pi-an, silabisește el de câteva ori..Disperat, își varsă nervii pe cele două femei.

Singura lui scăpare este împușcarea..

Se pune în mișcare o armată de indivizi, dornici de a ieși din anonimat, speculând disperarea omului care își trăiește existența între interogații și  adevăruri gata construite Viața este minunată( și mie ce-mi pasă?, Un singur mort..la atâta lume, există viață dincolo de moarte?

Viața n-are sens.

Bine îmbrăcați, bine hrăniți,  cioclii travestiți  și cioclii de meserie îi organizează  șomerului , mai întâi, banchetul de adio, la ora 10. Și sinuciderea, la ora 12.

Dar,el, naivul, prăpăditul, speriatul le joacă festa, deși trebuie să plătească din banii soacrei comisionul pentru coroane.

Din sicriul lui de sticlă, își ascultă propria-i slujbă de înmormântare, scurtată, la cerea reprezentantului intelectualității,  cu toate că biserica știe că sinucigașii nu dreptul la rugăciune și pomenire..

Ce nu se face pentru reclamă??
De jocul lui știe doar un copil surdo-mut, un alter-ego al autorului piesei.

Mortul saltă capacul sicriului și cere grâu din colivă, îi este  foame!

Nu vrea să moară, chiar dacă viața este de netrăit” cum să fiu eu, fără mine?”

Brusc, el se îndrăgostește de mâinile lui, de picioarele lui, de inima lui mare!

”Omul este o celulă, în celulă sufletul se chinuie, sparge celula, își ia zborul.Dumnezeu îl aude  și-l întreabă-al cui ești? Ai suferit? ( scuze, dacă citatele nu sunt perfecte).

Omul hotărăște să trăiască, dezolând total  turma de  de vânzători- cumpărători de imagine, care-i cântă prohodul.

Într-o lume, în  care  viața  pare că n-ar avea  sens,  uluitorul, inepuizabilul DAN  PURIC demonstrează, parcurgând magistral toate treptele jocului, de la râs la plâns, de la comedie la dramă , că  viața poate fi minunată!