un ochi râde, unul plânge

Alungat pe jumătate, noiembrie și-a schimbat de tot mersul

I se spunea, respectuos, Brumar.

Pe atunci, purta mustață sură, brâu lat, că-l dureau șalele de atâta muncă, cizme înalte. Cutreiera  pădurea   în lung și-n lat, bătea drumurile mustind a ploi reci, scorțoase.

Turna vin în butoi, aduna varză din grădină, să fie numai bună în post și  la sarmale, de  sărbători.

Își aruncă ochii în oglinda unei bălți.
Nici nu-i vine a crede, prea e  chipeș!

I-au crescut aripi.

Soarele i-a pârjolit brațele, a izgonit oboseala,  căciula i-a  a rămas pe undeva, într-o margine de drum,    rupe doi ciorchini dintr-un salcâm nebun , îi pune  la pălărie și pornește  hai-hui, în picioarele goale. Ascultă tril de păsărele gureșe, calcă miriștea, se oprește pe cărarea dintre ulmi,  dă peste cap  o dușcă de must  proaspăt, simte în nări mirosul de pastramă, trage  hoțește, cu ochiul,  la niște glezne  iuți de femeie.

Lipsește ceva.

Nu prea știe bine ce..da, este seara de lăsatul  secului.

Pe când era el de-o șchioapă,   mare veselie se simțea  prin curți.

Veneau cuscri și cumetri, se adunau la ăi bătrâni.. un pui fript, o pâine   rumenă scoasă de sub țest, o sticlă de vin roșu, o sarailie zemoasă.

Povesteau de toate, până după miezul nopții.

Copiii de atunci au plecat care încotro. Casele și-au tras obloanele uitării. Pe la ferestre, doar el, noiembrie  , holtei pribeag.

 Și drumul.

Singuratic,   șerpuiește cuminte, neobosit.
Mereu în același sens.