picătura se pierde în Ocean

   " Tu să te ții de carte, măi băiete" ( Marin  Păunescu, bunicul )

 

 Oceanul a fost cândva o picătură. Parcă așa se spune..

Este suficient să dea cineva semnalul.

Ne pornim și nu ne mai oprim.

 Cam așa s-ar putea spune despre talazurile de vorbe, imagini, păreri care curg de vineri încoace.

Încercând să răspund comentariilor lui Shanti și  Daurel, a ieșit ceva mai mult . Așa că scriu și eu câteva vorbe despre cum l-am perceput pe Adrian Păunescu.

Când am auzit de el, eram  tânără profesoară, mamă,  navetistă, extrem de ocupată cu examenele de venire în oraș și de obținere a  gradelor  didactice .

Într-un fel, îmi trăiam o adolescență prelungită.

Mi-am cumpărat atunci  primii blugi originali, Rifle, de la un marinar, fiul unei cunoștințe.
Am citit cele mai bune și  mai frumoase cărți, procurate cu puțini bani.

Serile de sâmbătă  țineau până duminică spre prânz, când  gașca noastră de prieteni- profesori, ingineri, doi pictori, câțiva medici- ascultam muzică la magnetofonul Tesla, apoi, Rostov super, dansam după Abba, Boney M, Tom Jones, aveam grija copiilor, pe  care îi culcam  la timp,  nu știu cât reușeau  ei să doarmă,  ne aprindeam în discuții pe toate temele posibile preocupărilor noastre de tineri, aflați la început de drum..

  A apărut poetul. 

I-am citit cărțile  cu mare drag.

Multă vreme am purtat în geantă câteva poezii de dragoste, transcrise. Îmi pare rău că nu le mai am.

 Am fost de trei ori la cenaclu- la sala sporturilor și în locul unde acum merg la concert.

Era magnific!

 În jurul lui clocoteau atâtea talente!
Lumea venea ca la fântâna de leac.

Pe atunci, vedeam în el un alt fel de Rasputin. .

La cutremurul din 77,  acela îngrozitor,  a scris un poem, într-o noapte, Cu moartea pre moarte călcând. Ocupa cele două pagini de mijloc ale  revistei Flacăra.
  Erau versuri absolut terifiante, scrise atunci, pe loc.

 Cine poate face asta este  un Titan.

Nu un versificator, cum spun cei care îl asociază din punctul ăsta de vedere cu George Coșbuc.

Ceea ce îi leagă pe cei doi este, după părerea mea, Patriotismul.

Adevăratul, naturalul, organicul simțământ patriotic.

Odată, pe când ieșeam de la Cartea românească, i-am întâlnit privirea. Are dreptate, Rodica Popescu- Bitănescu- nu se uită niciodată oceanul acela albastru!!!

Apoi, l-am văzut  la ultimul cenaclu, era și fiul nostru cel mare cu noi.

Undeva, pe un rând , aproape de locul pe care îl ocupam, cineva  s-a aplecat să ia o hârtie..a produs un foșnet.

  L-a văzut. A strigat- puneți camera pe el!!!

 A fost un moment groaznic. Îmi doream să nu fi fost  în sală. 

De atunci n-am vrut să mai aud de el..

 Au trecut anii.
L-am  revăzut după revoluție. O vreme. Apoi, din ce în ce mai rar.
 Îmbătrânit, obosit. Ochii își pierduseră strălucirea. Păstrau forța.

De trei zile   revăd  toți acei  ani ,  comprimați în imagini, muzică, poezie.

 Și  latura lui, insuficient cunoscută mie , politica.

 Că era Uriaș cunoscător al limbii și literaturii române,  știam de atunci, de pe vremea când îi citeam poeziile.
Că avea o memorie elefantină și o forță de a se concentra în același timp pe mai multe probleme, o demonstrează cei care i-au stat în preajmă.

 Spun că  spiritul lui ARDEA.

Că era un Intelectual   desăvârșit, o demonstrează faptul că astăzi spusele lui sunt recunoscute chiar de către cei cu care nu s-a iubit- Cristian Tudor Popescu, Mircea Dinescu.

Oricâte divergențe ar fi între oamenii mari, undeva ei se întâlnesc.

 Îi unește   ceea ce puțini au – sâmburele  geniului.

  

Pentru forța cu care a trăit, pentru  vibrația totală, fizic,  Adrian Păunescu   a rezistat prea mult!

Eternitatea îl  primește   cu brațele ei de mamă nemuritoare!

” Până la capăt cu poporul meu

Așa să mă ajute Dumnezeu!”

Scrisoare către bunicul meu, Marin Păunescu

N-am apucat, iubite tată-mare,
Să-ți scriu, altundeva și altcândva
Deși, probabil, tot ce-am scris în viata,
Este răspunsul meu pe adresa ta.

Te rog să-mi ierți aceasta tutuială,
Dar a ma mai preface este greu
Și-atunci când m-adresez cu "tu" înseamnă
Că te tratez ca și pe Dumnezeu.

Învățătorul meu cel mai de seamă
Ai fost și ești și cred c-ai să rămâi,
Tot ce-am aflat în viață de la tine
E și acum temeiul meu dintâi.

Și după viața ta de dascăl tragic,
Nici pensie nu ai avut în sat,
Pe patul morții te-a găsit scrisoarea
Și pensia zadarnic, ți-au mai dat.

Dar mi-ai lăsat o moștenire sfântă,
Ca să mă bucur până la sfârșit,
Aceasta biata limba romaneasca,
De-al carei duh m-am invinovatit.

Mi-a mai ramas o urma de la tine
Pe care ati ascuns-o in pamant,
E sabia din frontul vietii tale
De la Marasti, ranitul nostru sfant.

Ai fost un liberal pana la moarte,
Dar trebuie sa afli faptul prost
C-ai tai tradeaza dreptul limbii noastre
Si iau in gluma jertfa care-ati fost.

Nu ti-am urmat ideea si credinta,
Dar azi, cand tara –i buna de spital,
Imi vine sa-mi iau gandul, tata mare,
Si sa devin cu forta liberal.

S-a dezechilibrat aceasta tara
Si limba ei s-a pervertit grozav,
Incat, in plina libertate, iata,
Romanul a ajuns un simplu sclav.

Iti multumesc de limpedea fantana
Pe care mi-ai facut-o intre vii,
Dar s-a surpat si nu opresc nici boii,
Ca ea ni-i viata, trebuie sa stii.

In rest, sunt toate rele, tata mare,
Taranilor le este tot mai greu,
Ca uite, in aceasta lume hoata,
Mereu e-n alte sate Dumnezeu.

 Umbra
Eu umbra aceasta pe care
O semeni în sufletul meu
Cu milă si tristă mirare
Voi duce-o cu mine mereu.

Şi-apoi intr-o zi oarecare
În care-mi va fi cel mai greu
Voi pune-o în vechi calendare
Duminica trupului meu.

Fiori prin mine umblă
Şi nu am trebuinţă
Te rog pe tine umbră
Să redevii fiinţă
Flămînd de iubirea intreagă
Pe vremi cu amurg mohorît
Cînd zorile noaptea-şi dezleagă
Mă satur cu-o umbră şi-atît
Mă satur cu-o umbră şi-atît

Şi sufletul meu te mai roagă
Magnetic catarg doborît
Tu umbră tăcută si dragă
Aşază-ţi fularul la gât...
.
O umbră se închide în mine.