se spune

   că  viața fiecăruia este un fel de galop, o acrobație, în care  tălpile se sprijină pe spinările a doi    cai nărăvași, alergători neobosiți. Identici, în marea cursă.

Unul este destinul.

Celălalt este liberul arbitru.

Tu, eu, noi trebuie să alegem. Clipă de clipă.

Mai ales, când ne îndoim.

Pe care îl lăsăm în pace?

Pe care îl strunim cum putem mai bine pentru binele propriu?

În povești, orice este posibil.

Un chinez bătrân , cu barba până către pământ, se trezea , zilnic, înainte de răsăritul soarelui  și urca , din greu, pe muntele  din apropierea casei lui. Privea râul , care își susura mersul domol printre ierburi , lua o pietricică și o arunca în valuri.

Fiii lui nu l-au întrebat niciodată nimic. Au făcut la fel.

Nici copiii fiilor n-au pus întrebări.

Fiecare se trezea în zori, urca muntele, privea râul, lua o piatră și o arunca în râu.

S-au născut și strănepoți. Toți păstrau tradiția.

 Într-o dimineață, s-au întâlnit toți la adunat de pietricele.

Cel mai mic , văzându-l pe bătrân doar piele și os, a ridicat ochii spre el și  i-a spus:

- Bunicule, cărăm de ani de zile pietre, le aruncăm în râu. Muntele nu s-a urnit. Nici râul n-a secat.Niciunul dintre noi nu va mai fi viu, când  muntele ăsta va fi urnit.

Bătrânul și-a mângâiat strănepotul  și- i-a spus:

- Ai dreptate astăzi.

Eu tot cred că odată și odată, muntele  ăsta va fi urnit.

p.s.

Suntem în stare să perseverăm, crezând în miracole?