uneori

 nu trebuie să faci nimic pentru a trăi frumos.

Se întâmplă, pur și simplu.//

A dat buzna prin fereastră. I-am zărit discul roșu  crescând, mai mare, strălucitor, în albastrul dimineții.Într-o clipă, s-a răsturnat pe fața lucie a lacului.

Imagine în oglindă-una , dincolo de  copaci, cealaltă, tipsie de aur, rostogolindu-se pe undele  cuminți ale  apei.

La doi pași de mine.

 Sunt primele mele fotografii , în care am prins răsăritul în toată splendoarea lui..La Corbeanca, în prima zi de noiembrie. Și pe telefon și pe aparat.//

Este a doua oară când îl văd pe maestrul Tudor Gheorghe într-un spectacol. Prima oară a fost prin  95, cred.

Sala îi răsplătește apariția cu îndelungi aplauze. Este însoțit de orchestra Arcadia- un grup de tineri  șarmanți, talentați , fără să se străduiască  să pară.

Înalt, zvelt, pare fără vârstă.

În priviri,s-au  adunat toate poveștile cântecelor sale. Zâmbetul de oltean hâtru se ascunde sub mustața de haiduc,  îmbrăcat domnește,  papion negru și cămașa cu plastron.

Nu doar cântă, se oprește,instantaneu,   pentru că și-a amintit o povestioară, o explicație, care devine , în două vorbe, parabolă.

Un artist absolut natural-Zavaidoc și Jean Moscopol, laolaltă, dar și separat. Două lumi- cea a miticilor, etern îndrăgostiți de Mimi, Ioana,Stanca, Zaraza, dar și  lumea femeilor elegante, suple, plăcut mirositoare, coborând din trăsuri încărcate cu flori, în fața restaurantelor luxoase..

Nu trebuie să faci niciun efort de imaginație, în mai mult de două  ceasuri, am ascultat muzică adevărată,  cu aromă de vin vechi, în care se deslușesc iubiri târzii, patimi, revoltă ,tristeți,în ritm de tangou exuberant și, din nou, speranțe, în buchețele de violete pentru fete, într-o cârciumioară la șosea, în atmosfera Bucureștiului interbelic.

N-au lipsit pamfletele muzicale, ironiile usturătoare,  spuse în cea mai limpede rostire.

Maestrul nu vorbește multe.
Spune foarte mult!!

p.s.  ascultați muzica lui Tudor Gheorghe?

când ați admirat ultima oară răsăritul?