calu-i gândul omului

În copilăria mea, calul era un animal iubit, tratat cu un respect special, de către stăpân.
Asigura mare parte din venitul unei familii, fiind folosit în cărăușie, lucrări agricole, la transportul materialelor de construcție pentru case, al lemnelor de foc. Cum ziua întreagă avea prea puțin timp de odihnă, în serile senine de vară, caii erau duși la păscut în afara satului .
Îmi amintesc vag poveștile fratelui mic al tatei, căruia îi revenea, fără cârtire, misia de a merge cu ei în lunca Argeșului.
La câțiva ani, după ce tot satul a trecut la întovărășire, caii au fost strânși în grajdurile ceapeului.
Gospodarul nu mai era stăpân pe calul său, lucra ziua întreagă cu animalele pe care le cumpărase cu banii strânși din greu.
La sfârșitul zilei, primea, într-un carnet,  procente.
Vremea a trecut, au rămas doar amintiri.
Și rămășițe din zidurile groase.
Astăzi am auzit cea mai îngrozitoare poveste despre caii din fabuloasa pădure Letea, imortalizată cândva de către Traian Coșovei.
Și despre scrisoarea deschisă a actriței Oana Pellea„ dacă nu iubiți și nu respectați Viul, de ce nu reacționați barem din cinism? Nu vrea nimeni să-mi câștige votul?
Se duce timpul.
Și cu el, se smulge dureros, din inima acestui neam, ceva care năștea subiecte de baladă și de film- calul și călărețul.
Mare păcat!