duminică, 15 mai 2011

curatele duminici

Asfințitul își pâlpâie  dogoarea în mănunchiuri de raze piezișe.
Drumul  către casă șerpuiește cuminte ,  străjuit de castani , legănându-și ciorchinii bogați  în  liniștea   sfârșitului de duminică. 
Se lasă , cu storuri albastre, seara.
Ici- colo, pe băncuțele din fața porților,   bătrâne,   curat îmbrăcate,  stau de vorbă .
  În treacăt,  zăresc niște codițe împletite în fundițe roșii.
Și mâna grijulie a unei bunici..
Ceva,  ca  un clipocit   de gând,  înflorește brusc, aducând cu el  bucuria rătăcită în timp.//
Una dintre cele trei bunici, da, eu am avut trei bunici , în fiecare duminică  mă lua cu ea.
Prânzul era imediat, după ce  se întorcea de la biserică.
În camera lor  mare, cu ferestre  spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
Nu știu când și de ce au dispărut toate.
  Bunica mă purta   cu ea peste tot.
Când am început să înțeleg cât de cât lumea și rosturile ei, așteptam duminica  numărând zilele pe degete.
În fața oglinzii mari- unde o fi dispărut nu știu, măicuța, așa îi spuneam,  se gătea. Ce-mi plăcea mie cel mai mult era s-o urmăresc aranjându-și  părul alb, nu prea bogat. Îl sucea, îl răsucea, punea și drotul , trăgând mereu cu ochiul către ușă,  era al mamei,  aveam să-mi dau seama mai târziu.
Și fiindcă talițu, așa îi spuneam bunicului- n-o lăsa  să plece nicăieri cu capul descoperit, începea un adevărat ritual.
Peste cocul  făcut cu grijă, își punea  tulpanul alb de voal, cusut cu mătase albastră și   mărgele mici de tot. Trecea destulă vreme, până se hotăra  cum îi stă mai bine. Alegea apoi unul dintre barișele scoase din lada verde cu trandafiri .
  Negru, de mătase subțire, peste care zburau scânteioare roșii de catifea. 
N-am mai văzut la nimeni niciodată ceva atât de  minunat.
Aceeași meticuloasă  grijă, până îl potrivea – la dreapta, mai pe frunte,  până când, mulțumită de cum arată, își da cu foiță pe obraz, mai trăgea un ochi în oglindă,  îmi potrivea fundele din cozi și amândouă ieșeam pe poartă.
Mă  ținea de mână, călcam pe lângă ea,  cu mare drag.
 Spunea bună ziua  oricărui trecător, iar eu salutam cum mă învățase ea- săru mâna!
Mergeam la câte o nuntă.
Mai des , la rudele ei, răspândite prin câteva sate din jur.
Niciodată nu pleca de acasă cu mâna goală. De obicei, ducea într-un pachețel gogoși  , pe care le pregătea de sâmbătă. Câteodată, cocea,  prin iunie, mai ales,    ceva special- niște clătite cu flori de salcâm, date printr-un aluat, pe care mama a început să-l pregătească mult mai târziu, când bunica nu mai era.
 În toate amintirile mele o văd  mereu preocupată de  mine și de ea, rareori zâmbitoare.
S-a stins chiar în întâia mea zi de școală.
Abia după vreo șapte-opt ani, am înțeles motivul tristeții ei, nu avusese copii, tata era nepotul lui talițu.//
În seara asta, venind către casă, am zărit,  în treacăt,  mersul  mai mult în fugă al unei rochițe roz .
Și mâna grijulie a unei bunici, îmbrăcată în blugi. Mai tânără decât bunica mea.
Am șters lacrima și  mi-am trimis gândurile  în duminicile curate ale altui timp, peste care amintirile își  torc, nestingherite , anii.//
La radio aud că astăzi a fost ziua familiei..
ps. ți-o amintești pe bunica?

29 de comentarii:

  1. Eu am avut numai o bunica. Am prins-o putin desi a murit cand eu aveam 18 ani. Era "batrana" cand a devenit mama :) d-apoi bunica...am sa scriu candva despre asta, am cules fotografii de anul trecut de la mama de acasa dar inca nu am apucat.

    Cealalta bunica a murit cu mult inainte sa ma nasc eu, mama era o copila inca...am avut bunica vitrega dar ca si cum nu ar fi fost...

    Sa ai o saptamana frumoasa, cu soare mult.

    RăspundețiȘtergere
  2. Întreaga postare este deosebită, am citit-o cu mare plăcere, şi remarc numai câteva gânduri, printre altele, cu regretul că nu le pot scoate în evidenţă pe toate:
    "În camera lor mare, cu ferestre spre curte, mai mult de jumătate din peretele dinspre răsărit era acoperit cu icoane , decorații și brevetul de brav ostaș al bunicului- cu semnătura și sigiliul regal- în luptele de la Mărășești.
    Nu știu când și de ce au dispărut toate."

    Aceste camere (mari, de la stradă, bună, indiferent cum s-ar fi numit ele) aveau de fiecare dată ceva magic în ele. Intrând acolo, treceai în cu totul altă lume. Eu, cel puţin (dar sigur nu sunt singurul care a trecut prin această plăcută senzaţie) eram fascinat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Sărut mâna Gina ! Ce vremuri când încă aveam bunici ! Eu unul cănd mi-o amintesc prima imagine ce-mi vine în minte este drumul spre biserică ne ducea forţat copii fiind , apoi îmi amintesc Dunărea unde fugeam tot timpul chinuind-o săraca , dar ne luam porţia de bătaie de fiecare dată .Dar ştii ce , de fiecare dată merita !
    Mulţumesc frumos că mi-ai trezit aceste amintiri !
    Seară senină ! şi săptămână liniştită !

    RăspundețiȘtergere
  4. of , incertitudini , iar incanti fiinta noastra cu feeria cuvantului .

    n-am mai apucat sa-mi cunosc nici o bunica ...doar un bunic care a facut cat toti .....deci pot sa raspund la intrebare la mine pe blog , da?

    RăspundețiȘtergere
  5. Am fost binecuvantat sa mi se spuna "mosu"; cumva, a fost mai iute cuscru si si-a adjudecat titlul de bunic; oricum, este mai in varsta decat mine; nici nu ne tutuim...; e bine si Mosu; poate devine un renume...

    RăspundețiȘtergere
  6. Salmi,
    Câte ceva știu despre bunica ta- medic celebru, așa-i?
    Aștept cu drag să scrii!
    O săptămână frumoasă îți doresc!

    RăspundețiȘtergere
  7. Cis,
    De ce se vor fi schimbând vremurile/stările/percepțiile asupra acelorași lucruri?
    Am senzația că micuților de astăzi le lipsește ceva magic din relația cu lumea care nu se vede.. Iau prea multe lucruri gata făcute.
    O zi faină vă doresc!

    RăspundețiȘtergere
  8. @Sorin,
    Vezi, dacă îți amintești înseamnă că era ceva special, nu?
    Știi cum văd eu legătura cu bunicii?- ca pe ceva care nu se poate repeta, ceva unic- cu părinții , copilul stă zilnic, întâmpină opreliști, bunicii sunt iubitori, înțelepți și, într-un fel, din nou, copii.

    RăspundețiȘtergere
  9. @Daurel,
    Sigur , aveți mustață!!!//

    Eu sunt buni, cuscra este /ica/Ica, ar fi un diminutiv, de la femininul lui Aurel, este cu vreo doi ani mai vârstnică, eu sunt cu poveștile, cu gramatica, aduc jucării,joc popice/(chiar și )fotbal și câte altele, dar locuiesc la bloc.
    Ea este pe jumătate ardeleancă , deh!

    RăspundețiȘtergere
  10. Sarut mana, buna ziua Gina! Sa ai o saptamana frumoasa!
    Aş fi vrut să am talentul tău narativ.
    Din pacate, am apucat sa cunosc o singura bunica. Era mama mamei.S-a stins la 60 de ani. Tin minte ca îmi spunea mereu că, atunci când voi fi doctor am s-o tratez şi se va face bine. O vedeam rar, pentru ca locuia în alt sat şi mai aveam pe acolo nişte verişori, de care avea grijă. Când a murit plangeam de plansul mamei. Dumnezeu sa le ierte, ca tare bune au fost!

    RăspundețiȘtergere
  11. Victor,
    Îmi plac mult vorbele cuiva, nu mi le amintesc exact, esența este că biserica adevăratei noastre copilării este casa bunicilor!
    Mulțumesc pentru gândurile bune!

    RăspundețiȘtergere
  12. @ Gina,
    Imi amintesc cu drag chipurile blânde , tandre si grijulii ale ambelor bunici, DUMNEZEU să le odihnească in pace . Prima bunică după tată a plecat dintre cei vii când aveam sapte ani si câteva luni iar bunica dinspre mama când aveam vreo zece ani. Le-am păstrat cu grijă fotografiile alb -negru in albume de multe ori schimbate iar cu bunica dinspre tată am chiar si un tablou mare,unde este cu bunicul pe care din păcate nu l-am cunoscut dar stiu cu sigurantă că a luptat sub comanda celui care a spus mobilizatoarea deviză : „ Pe aici nu se trece ” ! . Frumoase aduceri aminte si tocmai de aceea , pentru a nu se uita, trebuie pomenite din când in când de cei care mai pot incă : http://aliosapopovici.wordpress.com/2011/05/12/9-mai-triplă-sărbătoare căci tot de „ amintiri„ este vorba.
    Cu respect, Alioșa.

    RăspundețiȘtergere
  13. Ai reusit in ca o data sa ma prinzi in magia povestilor tale, Gina. A povestilor de viata adevarata, cu oameni frumosi, calzi, adevarati... Iti multumesc tare mult!

    Eu mi-am cunoscut bunicile - una inca mai traieste, insa nu m-am simtit niciodata legata sufleteste de ele. Cum spune o vorba: prietenii ti-i alegi, rudele le primesti la nastere (ori ti le da Dumnezeu). In schimb, bunicul din partae tatei a fost un om extraordinar! Poate si de aceea s-a prapadit devreme, cine stie?

    RăspundețiȘtergere
  14. @ Alioșa,
    Învățăm de la părinți atât cât ne dau și cât putem lua! De obicei, părinții sunt obosiți, au puțin timp , așa se întâmplă de când e lumea, cred.
    Bunicii sunt altfel, mai ales bunicile- dau toată dragostea pe care o au. Dau și experiență și candoare . De asta le iubim.
    Mulțumesc!
    O să vin să citesc!

    RăspundețiȘtergere
  15. Ruxi,
    Tu trebuie să știi mai bine cum este cu legăturile de sânge. Eu cred că între noi sunt și alte legături chimice, poate la fel de puternice.
    Părinții mei s-au stins de tineri. O mătușă, sora cea mică a tatei mi-a fost și-mi este apropiată ca o mamă.
    Bunicile mele au fost extraordinare! Bunica despre care am vorbit nu-mi era nici măcar rudă..vezi, nu știu cum se întâmplă, dar se întâmplă!
    Zile bune îți doresc!!

    RăspundețiȘtergere
  16. Eh, frumos mai povesteşti şi de cîte ori citesc aici, plec îmbogăţit.
    Nu mi-am cunoscut bunicii.
    Long story...
    Soer să devin eu bunic şi să văd cam ce înseamnă. :)

    RăspundețiȘtergere
  17. Eh, frumos mai povesteşti şi de cîte ori citesc aici, plec îmbogăţit.
    Nu mi-am cunoscut bunicii.
    Long story...
    Soer să devin eu bunic şi să văd cam ce înseamnă. :)

    RăspundețiȘtergere
  18. Da Gina, ea e! Nu a fost celebru, a fost medic. Dar din prima generatie de medici femei. ;) Promit sa scriu cum iau vacanta!

    RăspundețiȘtergere
  19. Practic,bunica din partea mamei a fost cel mai important om din viata mea.A fost cea care ne-a crescut i ne-a educat.A facut din noi Oameni...din toti trei fratii.Am putut sa ma bucur de prezenta ei pana la aproape 20 de ani.Am reusit sa-i satisfac putinele pofte la care nutre:la fiecare salar(lucrez de la 18ani si jumatate:)) ii cumparam cate o carte pe care abia astepta sa o citeasca desi avea 80 si ...de ani,mere si bomboane.Toate "darurile" le impartea cu noi,cei trei nepoti...pot zice preferati.Ea nu a avut niciodata salar,deci nici pensie,desi a absolvit 6 clase(pe vremea ei era mult tinand cont ca s-a nascut in 1908,dar apoi a trebuit sa lucreze ca servitoare.
    Sora mea,Steluta,a scris cateva povestioare despre ea in ciclul "O lume uitata..."

    RăspundețiȘtergere
  20. Toată dragostea pentru bunica ta, Angi!
    Și pentru voi, nepoții, copii atât de iubitori!
    Mi-ar plăcea să citesc povestioarele surorii tale!
    Felicitări din partea mea!

    RăspundețiȘtergere
  21. m-am tinut de promisiune si am scris despre bunicul , asa cum m-am priceput , dar mi-a placut aducerea aminte . multumesc pentru idee , seara tihnita si senina ! :)

    RăspundețiȘtergere
  22. Alm,
    Am citit și am lăcrimat- și frumusețea doare!

    RăspundețiȘtergere
  23. imi amintesc mai tot timpul de bunica... si de fiecare data cind ma doare stomacul, ori capul...tin palma acolo, parca in amintirea remediului perfect al caldurii mainilor de bunica...

    ce doruri ravasitoare lasa in noi ele, Bunicile noastre...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mama iubește, dar te și ceartă. Se spune- unde dă mama, crește.
      Bunica ocrotește,alintă, ia vina asupra ei.

      Știi ceva? sunt și mamă și bunică!Și tare-mi iubesc nepoțeii, deși ei nu prea știu asta.

      Ștergere
  24. bunica asta, din partea mamei, despre care am scris e singura mea bunică, de fapt...pe cea din partea tatei am cunoscut-o prea puţin, şi pe bunicul aferent...nici n-am ajuns la înmormântarea niciunuia dintre ei, fiindcă părinţii mei sunt despărţiţi de mai bine de 20 de ani şi taică-miu n-a catadicsit să mă cheme; bunicul din partea maică-mii a murit când eu aveam 6 ani, aşa că sunt 33 de ani de-atunci şi mi-l amintesc şi pe el foarte puţin...aşa că am "investit" în singura bunică iubire cât pentru încă ceilalţi 3...şi mi-e foarte greu să accept că într-o zi n-o să mai fie; nu pot să scriu mai departe...mi se rupe sufletul.

    RăspundețiȘtergere
  25. Draga mea Olly,
    Este dureros atunci când părinții „fură „ din farmecul copiilor lor, îndepărtându-i de bunici. Cred că și eu am făcut niște greșeli, dar bunicii copiilor mei- părinții soțului îi iubeau doar pe copiii fiicei lor. N-am încurajat o relație între fiul meu cel mare și acești bunici, pentru că nu voiam ca el să fie rănit. Părinții mei au murit tineri, așa că fiii mei au fost lipsiți de dragostea bunicilor. Este un mare gol în viața lor.
    Acum eu sunt bunică- lucrurile nu sunt tocmai limpezi, mereu apar piedici.
    Convingerea mea este că ar trebui lăsați copiii să se bucure de frumusețea relației cu toți bunicii lor, nu doar cu unii.

    Îți doresc să te bucuri ani mulți de iubirea bunicii tale!

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.