Nichita, ce faci tu, Nichita?

m-a întrebat îngerul.

 Cea mai de seamă idee, care este în același timp și o descoperire concretă a ultimelor milenii, aparține lui Copernic.
Ea ar putea fi regândită astfel:Nu soarele răsare și apune, ci pământul răsare și apune.”
Nichita 

A țâșnit în lume când s-au revărsat zorile, căutând „Sensul iubirii. Avea în suflet„Viziunea sentimentelor„, a cucerit  necondiționat”Dreptul la timp, prin ”11Elegii, în drumul lui  printre aștri, ivind” Obiecte cosmice, el, neuitatul, pe „Un pământ numit România”.
A iubit culorile curcubeului, a cules”Roșu vertical și s-a întrebat  despre tot, despre toate, descoperind  legătura dinte” Ou și sferă„. A cules stele, apoi recunoscător, a înălțat ”Laus Ptolomei.

Din cremenea vorbelor strivite a cules „Necuvintele”,dar iubea deopotrivă rostirea „În dulcele stil clasic”.
A trăit pentru dragoste și a văzut ”Belgrad 5 prieteni”.A simțit "Măreția frigului” și l-a oprit, pentru o clipă, într-o"Epica Magna”. A simțit că sunt”Opere incomplete". De aceea, făcea”Noduri și semne, într-o doar de el știută ”Ordine a cuvintelor”.
S-a purificat în apa limpede a izvoarelor, îndurând ”Spălarea cu pietre, ascultând”Oase plângând”, vrăjit pentru totdeauna de „Leoaică tânără, iubirea”, ca un „Amphion constructor”  la ”Strigarea numelui „.Nichita Stănescu!
Nichita: 31 martie 1933/13
decembrie 1983//

Îi unește ziua în care au venit pe lume, ultima  din  mărțișor.

Ion Pillat, 31 martie 1891-17 aprilie 1945
Speriat de aleanul soarelui, mărțișorul își închidea ochii, luându-și fericit zborul,  lăsând primăvara să se așeze în pridvorul adumbrit de nuci,  din dealul  de la Florica. Venea pe lume  primul vlăstar contemplativ al Brătienilor,  viitor poet, Ion Pillat.
Expresie curată a pământului unei alte Arcadii!
Răsfățat  de pânza viilor , ce visează ”un dor din vremi străine”, conacul de pe costișă este locul din care poetul își va câștiga rolul binemeritat  în literatură, printr-o operă pe care a împlinit-o arhitectonic,fiecare volum  fiind o nouă vârstă poetică.
Avid de Natură, localizând impresii vechi, culese dintr-o vastă cultură și din plimbările prin cele mai frumoase locuri ale lumii, își va prelucra amintirile,
fără să inoveze: a păstrat ritualuri scumpe, a prins timpul, închizându-l în acea încăpere sacră unde ” nu s-a clintit nimic, iar patul simplu al bunicului este și„ azi nedesfăcut”.
Peisajul de la Florica trăiește sub semnul eternității, timpul se scurge ireversibil, iar  șoricelul roade trecutul"A scârțâit o ușă..un pas..și-ncet aștept năuc/Să intre –aici bunicul dus numai până-n vie”.
Pe furtuni și-a așezat destinul”,a devenit”o cumpănă în zile de durere”, mărturie fiindu-i
OPERA
„Casa amintirii„„Visări păgâne”Eternități de-o clip㔄Amăgiri”‚Grădina între ziduri”‚Pe Argeș in sus”‚Poeme într-un vers”Țărm pierdut”
„Sub scutul Minervei”„Balcic”„Oglinda magică””Bătrânii”„Biserica de altădat㔄Limpezimi”//

Ion Pillat- poeme într-un vers

Tipar
Nisipul poartă încă plăpândă urma ta.
Portret
Durere cu ochi negri sub părul azi mai alb.//
  http://www.poezie.ro/index.php/poetry/200564/Aci_sosi_pe_vremuri
 dar  de la Ștefania!

Dar  de la prietena mea de peste Ocean, L!

unde se botează cuvintele

Nu este deloc simplu să reușești  să transmiți cuiva propriile-ți sentimente în legătură cu  niște lucruri concrete, folosind un limbaj prin care vrei să  le arăți celorlalți  nu doar cum sunt, ci cum le simți sau le-ai simțit într-un anume moment. Și, în același timp, să vrei să traduci prin vorbe fascinația, emoția, bucuria, stări care nu mai rămân( doar) ale tale, pentru că vrei să le împarți cu cel care te citește.

În  vara lui 2010, am avut privilegiul să calc cu piciorul niște locuri și să culeg cu ochiul și cu sufletul imagini pe care le pot aduna sub titlul o dată în viață.

Acum, dacă închid ochii, văd locul unde pământul, oceanul și cerul se îmbrățișează îndelung, sorbind fiecare celuilalt  nemărginirea, în adieri aproape stinse de garoafa atlantica, pe care, trebuie să recunosc, mi-o imaginasem  mai altfel, mai   gingașă, cumva.
Cu un mic efort de imaginație, acum, ca și atunci, păstrând ochii închiși, din peisaj nu lipsesc convoiul de pirați, zvonul sirenelor, dansul tragic al depărtării în unduiri de fado.
Peste două zile, aveam să ascult câteva ore bune aceste cântece cu accente, când simple, când  tragice, într-o cârciumioară  ticsită de excursioniști, veniți  din colțuri diferite de lume, să petreacă în compania unor împătimiți cântăreți portughezi.

Despre altceva vreau eu să vorbesc, despre un loc, poate, mai puțin căutat de turiști. 

O librărie!

În bătrânul Porto, unde am zăbovit doar o noapte( cam răcoroasă) și o  dimineață însorită de luni, la vreo cinci minute de centru, după ce am așteptat ora deschiderii, am  intrat în Lello ...mi-aș dori să nu crezi că exagerez,doar dacă vei ajunge acolo ai să-mi dai crezare. 

O librărie? cum să-ți spun? este o bijuterie arhitecturală, un loc unde ai vrea să  rămâi cât să citești o carte. Eu așa  mi-am dorit.

Îmi plac librăriile, îmi place  mirosul inconfundabil de hârtie  proaspătă dată cu tuș, îmi plac luciul de copertă și acel foșnet„muzical„ de  răsfoire.

Lello nu este doar atât, este  o mică insulă neo-gotică, în  inima  unui bătrân oraș portuar portughez, presărată cu elemente de art nouveau și  tonalități naturaliste, este  un loc în  formă de cruce, unde  trecutul și prezentul  își dau mâna printre  capodopere, aliniate pe rafturi lucrate  în lemn exotic, că nu știi ce să faci mai întâi; să admiri fiecare  bucățică din  locul-bijuterie, ori să
mângâi cu ochii sufletului spuma civilizației mondiale, dispusă pe 88 de metri.

Lello!
  Situată în interiorul Palacio de Mafra, la etajul al doilea, ea are o  istorie care datează din 1869, întemeiată pe strada Clericii internaționali, cu numele de „Librăria Ernesto Chardron„,.După  moartea la doar 45 de ani a  lui Chardron, editura a fost vândută lui  Mathiew Lugan, care, la rându-i a  vândut-o lui  Jose de Sousa Pinto Lello. În  1919, el  îi va da numele pe  care  îl poartă astăzi...

Lello,
 una dintre  cele mai frumoase librării din  din lume, concepută  de Xavier Esteves, situată destul de aproape de centrul orașului Porto.

Porto, al doilea oraș al Portugaliei;  referințele  istorice merg până  în secolul V, în timpul Imperiului  Roman. Din 1996, Centrul său istoric a intrat în patrimoniul UNESCO.

Portugal, cea mai veche  țară din Europa, al cărei prim rege a  fost Afonso Henrique, în 1139.
Portugal, un peisaj împrăștiat  între cer și pământ, hazard, istorie, complexe sentimente cuprinse între degetele timpului, asemenea  unei  nave plecate dintr-un port  într-o neobosită călătorie, în tonalități de fado.

 http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/09/de-ce-portugalia.html

 http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/09/lumea-nu-este-roz.html

muzicienii nu se pensionează;

ei se opresc din cântat când muzica  nu mai face parte din ei”. 
Louis Armstrong


https://m.youtube.com/watch?v=m2j3CQ7fmd0&feature=youtu.be

dintre cele

care se modifică, îmi aparține doar ceea ce rămâne în permanență nemodificat; și-mi aparține ceea ce este nimic, din tot ceea ce fac„.
Cartea neliniștirii, Fernando Pessoa, pagina 476. 

 Recitesc; cu ochii, cu gândul, cu sufletul, nu râde, te rog, sau râzi, dacă asta vrei. Eu, oricum, o să-mi văd de ale mele. 
Bunica mea, cea mai dragă dintre cele trei câte am avut, măicuța, îi spunea ”Blagoveștenie”. Se scula cu noaptea în cap, nu prea mergea ea des la biserică, poate că am uitat eu, dar acasă, în curtea noastră umbrită de cel mai mare dud pe care l-am văzut vreodată, făcea ea cum făcea, și toate erau altfel: simt gustul ciorbei de pește cu leuștean și al peștelui fript! Nu știu de unde îl găsea ea de era atât de bun și mămăliguța, ah! ce mămăliguță! 
Am cumpărat și eu pește de aseară, l-am pregătit cum am știut mai bine, dar... 
După multe luni de tăcere, astăzi cântă cucul!

în pădure!

POEZIA este oglinda

 care face frumos ceea ce este deformat, spunea cineva.

Iubesc diminețile însorite,
 cu mărgele verzi în urechi de mugurași!
cu zvonuri de clipe zburând printre crengi.
când iarna se simte încolțită, 
când primăvara poartă fular de ierburi și flori!
Dansuri pe cer
în puncte ghicite,
Stoluri cuminți
în ritm de simțire.
Exclud singurătatea,
tristețea în doi.
Unghi rotitor,
pe cărări mișcătoare.
Nescrisă lecție de fericire
în grai nemuritor de șoapte.
Drumuri lungi,
unduiri repetate
spre zări însorite.
-Neobosite înălțări -
în căutare de alb.
Se întorc cocorii!
Sub aripi, speranța!

Nu m-am gândit să scriu un poem, simt doar atâta spaimă în noi.. .încerc să-mi dau curaj.
p.s. când ai privit ultimul zbor de cocori?//

La mulți ani POEZIEI din suflete!

Vor trece ani,
de Veronica Porumbacu
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
imi e căușul palmei tale.
Vor trece ani. Și-nnoitoare,
cu-aceeași dragoste de fată,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa mă satur niciodată.
Pe-același drum, ca la-nceput
vom dogorî mereu la față.
Si-ntâia brazdă-am să-ți sărut
pe-obrazul insemnat de viață !
Dar dacă, in aceeași zi,
mi-ai da să beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-aș opri
tot la căușul palmei tale.//

Logodna de primăvară,
Magda Isanoș
Vai, frumusețea ceasului de-acuma
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
și-alături să simțim sub talpă huma
de iarba vieții grea, cum de suspine
mi-i inima de când nu te-am văzut?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel să făurească;
albastre zările-n privirile-ți albastre
să le privesc și dragostea să crească.
din rădăcini bătrâne ca grădina
(mai mândră decât cea care s-a dus),
să-mi ierți, și eu să-ți iert, de-asemeni vina
de-a fi iubit mai mult decât am spus.
"Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură
când viața e de-abia o picătură
întru minutu-acesta care bate ".

-

sarea și sacul

Îi zărești  doar  spatele. Și un fes roșu. Meșterește ceva la motor. Nu-i mai pleacă mașina.
 I-a plecat nevasta, cu altul, în Spania. Auzi, domne, mănânci cu ea un sac de sare, și tot n-o cunoști, se adresează filozofic însoțitorului, ștergând  apăsat transpirația de pe față cu mâneca murdară a halatului spălăcit. Celălalt face ochii mici, ca și cum n-ar fi înțeles rostul vorbelor. Îndepărtează tacticos cu o cârpă moale  petele imaginare de pe capota nouă a mașinii. 
 Nu  știe că-i aud jelania, mai mult un plânset surd, decât o poveste, cum vrea el să pară. 
Ascultându-l, mă gândeam că , orice ar fi, rămânem indescifrabili în fața oricui.Toată viața. Chiar și pentru noi.
Visăm necontenit. Noaptea călătorim nestingheriți, tăiem lumea, de-a lungul, de-a latul, printre cunoscuți, pe cărări știute și  neștiute, sfredelim  stânci, trecem prin ziduri, evadăm din noi. Din casă, de la serviciu, din preajma cuiva nesuferit, din situații disperate,  fugim de spaime și dureri, fugim de  greu, de neiubire, de urât, cădem în capcane, cineva ne salvează, visul se termină, și brusc redevenim  aceleași ființe, cu vechile probleme, gânduri, speranțe, iubiri, întrebări.
Dacă un intrus pătrunde în visele noastre, cu bocancii, suferim. Pentru că el  strivește o parte de  suflet, alungă  puținele certitudini  adunate cu greu, certitudini, care  de fapt sunt incertitudini, dar îți aparțin.
Alții, cum ar fi de exemplu doamna din viața domnului din parcare, pățit cu sacul de sare, dacă nu mai pot suporta amestecul cuiva în visele proprii, fug. 
Cât mai departe.
Să fie asta o rezolvare?
Cât poți fugi, că tot trebuie să te oprești undeva, nu?
Și acolo, alt sac de sare?

când sărăcia învață să cânte

Cu ghiocei  la reverul pardesiului ei fistichiu,  primăvara  zburdă prin oraș. A bătut potecile  pădurii, a tras puternic aer în pieptul   încorsetat de  frig, apoi, așa, în mers de căprioară,  taie orașul de-a latul; copii, bătrâni, mașini, pălării și eșarfe, covrigi  cu susan, nelipsiții cerșetori, telefoane sofisticate, tineri în grupuri, reclame, vânzătorul de flori cu strigături de sezon”pentru fata cu cercei/ dau buchetu cu trei lei,  „dacă vrei să-ți meargă bine/ cumpără doar de la mine...„

 Îmi place  zumzetul străzii la jumătate de martie, nici prea zgomotos, nici toropit de zăpușeală.

  Este joi,  merg la concert, mă pierd în micul haos de lucruri mărunte, realitatea  are  o subtilă culoare  de care te poți îndrăgosti  fără să-ți dorești.//  

 Am recunoscut imediat tânguirea  melodioasă, pe care o  știu de  vreo trei ani. M-am apropiat: ei doi, tată și fiu, băiatul  s-a  mai înălțat. Brusc, copilul și-a ridicat brațele, i-am citit  pe față revolta, s-a plecat către geanta- sacoșă, a  pus înăuntru fluierul, voia să plece acasă.

  S-a aplecat și părintele, i-a prins mâna, lumea  trecea nepăsătoare,  ca și cum nu s-a întâmplat nimic, cei doi  și-au reluat  misiunea, sunetele  se revărsau  în  tânguirea lor  știută, câte un trecător milostiv aruncă un ban în cutia  deschisă, un pas mai în față.

 Nu știu să spun ce am  simțit: compasiune, revoltă,  neputință..  voiam să-l zdruncin pe  tată, aș fi  mângâiat obrazul  bătut de vânt al copilului- artist,  am pus o bancnotă  în cutiuța  milei , l-am privit  în ochi pe băiat :
- Astăzi ai fost la școală?
 -Da, a răspuns el speriat...

Ziua își potolea însetarea, pe stradă treceau pași, sunetele  se rostogoleau în vechea , cunoscuta lor succesiune..

 Vineri, pe la ora prânzului, am avut de rezolvat o problemă tot în zona centrală a orașului.
Cei doi erau prezenți. Cântau...

Puțin probabil ca  băiatul despre care aflasem în pauza concertului că învață într-o școală  rurală de pe lângă Curtea de Argeș ( până  acolo sunt  vreo 25 de km ) să se fi dus la școală.
Și dacă ar fi să fie așa,  ce viață duce  acest copil, unul dintre cei  ”mari„ ai familiei care numără  15 suflete?  Lipsește mama, plecată  la muncă  undeva,  în Spania, spune cineva.

Pentru a-i ajuta, Gigi Becali,  din închisoarea lui, printr-un avocat, a realizat un contract cu o brutărie din zonă, care livrează, zilnic, acestei familii  douăzeci de pâini, da, ai auzit  bine, douăzeci de pâini, timp de doi ani.

 Aud că și Marcel Pavel și-a propus  să-l ajute pe copil dacă  va fi admis la Liceul de Arte.
 DACĂ.

Strada fremăta a primăvară, tineri de vârsta cântărețului, purtând tricourile unei firme, joacă  handbal în mers, multe blițuri, cineva îi filmează și pe cei doi .

 Am simțit timpul ca pe o mare durere.

M-am apropiat de un tip , mi s-a părut a fi sponsorul acțiunii:
-Nu credeți  că tatăl, oricât de sărac ar fi, își exploatează copilul, obligându-l să cânte într-un loc  unde copiii de vârsta lui se distrează?

 M-a privit ciudat, a ridicat o sprânceană:

- De, doamnă, fiecare cu norocul lui...
Am simțit neputința  revărsându-se  peste  chipuri și  voci,  primăvara  fugise și ea, iar lumea, lumea mi s-a părut ceva lipsit de  frumusețe, o  adunătură de neînsemnate detalii.

Spune tu ceva, poate ai o soluție.

dacă ai vreme ,

 îți propun un alt fel de a-l citi pe Mircea Eliade

"Deasupra tuturor gloriilor efemere si desartaciunilor legate de patimile noastre pamantesti, un singur punct ramane fix, neclatinat de nicio catastrofa istorica- GENIUL,
 Mircea Eliade, 13 martie 1907,București/22 aprilie 1986, Chicago
Să ne gândim cu stimă  la  înaintași, măcar de ziua lor!

Babilonienii,si, dupa ei, alte popoare au aplicat sexualitatea intregului regn anorganic, clasificand pietrele in: masculine si feminine, dupa culoare; la fel,sarurile.
Pietrele masculine au culori mai aprinse, iar cele feminine au culori mai deschise.O asemenea deosebire se gaseste si in cele mai vechi texte medievale. Alchimia defineste Marea arta a secretului "combinarii MASCULINULUI cu FEMININUL", ca avand o semnificatie mistica.
Ca o concluzie,Mircea Eliade afirma ca sexualitatea corpurilor neinsufletite nu trebuie considerata din punct de vedere vulgar si psihanalitic, ci ca o conceptie curajoasa a unui Univers viu, intreg, armonic.
Din ultimul capitol"Alchimie babiloniana"ma voi referi la studiul artei metalurgice, care, la babilonieni avea un caracter sacru, totul semanad cu un ritual-smaltul albastru,de exemplu, era preparat din:piatra,cenusa de lesie,,o mana de iarba( proportii bine stabilite},puse si fierte intr-un cazan cu patru ochi( deschizaturi), la foc domol.Cand continutul devenea alb, era presat, amestecat cu piatra alba si pus,din nou , la un foc domol; intr-un cazan alb.Numai cand se turna peste peste caramida arsa,el devenea smalt albastru.
In biblioteca lui Asurbanibal exista un text ,in care se arata ca pentru a se pune temelia unui cazan pentru minereuri, se alegea o zi favorabila- noroasa; atunci se facea un sacrificiu, iar strainii nu aveau voie sa se apropie.Lucra numai STAPANUL, ajutat de fiinte umane purificate.Lemnul de foc era tinut sub invelis de paie, taiat in luna lui Ah.
Concluzia ar fi ca arta metalurgica ,la babilonieni, avea un caracter sacru,semand cu un ritual.Puritatea si asceza erau considerate ca un preliminariu oricarei lucrari metalurgice.In China , minerii si turnatorii erau puri,cunosteau ritualurile,iar in Haiti, pentru a se descoperi aurul ,se tineau posturi lungi
Elitele europene(Rosnel,in'Le mercure indien") arata ca asa cum COPILUL nenascut se hraneste cu sangele mamei sale, tot asa RUBINUL se formeaza si se hraneste , iar Rochelle spunea ca Dumnezeu n-a creat lucrurile " sa trandaveasca". Astrele si planetele nu se odihnesc: MAREA se zbate de la un tarm la altul, pamantul nu leneveste, ceea ce se consuma se reimprospateaza, toate muncesc, pentru a scoate ceva. Astfel matricea pamantului se munceste si ea sa renasca. Mergand mai departe, LUNA, ca simbol al argintului, ar reprezenta femeia, iar SOARELE( aurul ) ar reprezenta barbatul.
 De aici ar rezulta ARMONIA COSMICA..
Concluzia acestui studiu ar fi ca, desi, de-a lungul timpului, au intervenit sute de interpretari si de sinteze, notiunea noului Cosmos Viu, PAMANTUL , ca matrice a minereurilor, a "minei", din care se scot" embrionii", a ramas aceeasi, dupa cum aceeasi a ramas ideea ca minereurile sunt embrionii scosi inainte de vreme ; atat minereurile, cat si metalele"isi pot desavarsi"cresterea" prin metalurgie si alchimie, atingand chiar perfectiunea, studiul final al materiei, devenind AUR.
Alchimistii nu trebuie vazuti ca niste simpli cautatori de aur, ci ca niste fiinte speciale, care urmaresc "desavarsirea metalului, transformarea lui in aur",de fapt, urmaresc propria lor desavarsire. Cand alchimistul a obtinut AUR, a realizat etapa finala a desavarsirii proprii, sufletul sau a devenit perfect liber, static PUR.
( În final, voi incerca sa- mi expun modestele pareri in legatura cu impresia lasata de lectura acestei fascinante carti.)
 Pana la lectura ei, n-am reflectat, nicicum, asupra problemelor si teoriilor alchimiste.
Cartea mi s-a parut fascinanta, cu atat mai mult, cu cat este scrisa de o minte geniala, cum a fost aceea a lui Mircea Eliade.
Dupa decembrie 1989, cand edituri romanesti, mai mult sau mai putin autorizate, au publicat carti despre: elemente paranormale, alchimie, mistica, metempsihoza, sinestezie etc.,s-au produs mutatii si in mintea noastra, a celor care in scoala am studiat, sau mai precis, am invatat ca evolutia se datoreaza exclusiv stiintei.
Sigur ca intrebari ne punem de cand incepem a gandi si a crede ca intre noi si mediu exista si relatii pe care nu le putem explica;dar, marturisesc ca pe mine , ca persoana, aceasta carte m-a imbogatit , sporind, daca-mi este permisa parafraza" misterul".

N-am citit niciun alt material in care sa fi fost interpretat ceva din continutul ei. De aceea, n-am facut decat s-o prezint , cu interesul pe care mi l-au conferit: capacitatea mea de intelegere, informatia prin lectura si varsta.
Imi permit, in incheiere, sa citez un paragraf din capitolul" Alchimie si mistica";" Ceea ce natura poate face cu ajutorul secolelelor in singuratatile sale subterane, noi o putem sili sa faca intr-o siungura clipa, ajutand-o si punand-o in conditii mai bune. Intocmai dupa cum putem face painea, putem face si metalele.Fara noi, recoltele nu s-ar coace pe camp; graul nu s-ar preface in faina in morile noastre, nici faina nu s-ar preface in paine."
Continutul acestor vorbe este pozitiv, incurajator.
Sa ne intelegem asadar cu natura, ar fi mesajul cartii, in ceea ce priveste opera minerala, tot atat de bine, dupa cum ne intelegem in privinta muncii agricole.
Numai asa se vor deschide in fata noastra comorile.
O asemenea incredere in forta omului de a desavarsi natura prin tehnici si ritualuri de crestere isi are radacinile in cele dintai sinteze mentale ale istoriei mesopotamiene. 
Desavarsind natura, omul isi va desavarsi propria evolutie. Sensul oricarei"magii" consta in a obtine perfectiunea si autonomia, folosindu-se de "EXEMPLUL" si de "'FORTELE COSMOSULUI".
Dupa o astfel de lectura, inteleg altfel de  ce Mircea Eliade, devenit varful de lance al generatiei sale, afirma;"Deasupra tuturor gloriilor efemere si desartaciunilor legate de patimile noastre pamantesti, un singur punct ramane fix, neclatinat  de nicio catastrofa istorica-GENIUL.”

într-o mereu nouă poveste

Zile răzvrătite, viscol și alb, apeluri și vești, optimism și mirări /întrebări „cât o să mai ningă?”, ”ce frumos trebuie să fie în Sinaia„, „ pe cine ai mai anunțat?”, „ce dor mi-e de voi”, cât de departe de tine e gara„?//

 Fuge neobosit timpul, trenul  aleargă și el, imagini uitate apar și dispar, ninge bogat, corole de verde înalt  țâșnesc  către cer,

cobor, peronul este aproape pustiu, revăd  cu ochii sufletului gara, în care, studentă fiind, prin 1969, am așteptat  vreo câteva ore un autocar  care să ne ducă în tabăra de schi de la Gârbova , vine taxiul, în câteva  minute ajungem acasă, sunt prima sosită, așa am promis,  gazdă  ne va fi  colega noastră de liceu, Steluța.

Prima plimbare, ninge în vălătuci, mergem agale, ne răsfățăm prinzând fulgii în palme, pe frunte, în ochi.
Strălucește  orașul regal, brazi falnici  mângâie culmi cu bărbile în nori,  lumini și cadouri în  ochi de ferestre, martie pare  un holtei  Moș Crăciun cu cercel în ureche, imagini  sobre și elegante, Peleș, Caraiman, bătrânul parc, amintiri regăsite în suflet deschis.
Un ceai cald într-un bar liniștit, muzică odihnitoare, noi povestim, alături  câțiva tineri  seamănă cu ai noștri foști colegi, alte povești...

 Noaptea se face dimineață cu țepi, tot sună   neobosit telefonul” pe unde sunteți? „,  o să se mai potolească ninsoarea„..

Pe la  prânz, grupul  este aproape complet, ultimele vor fi Coca și Lenți.  Fiecare își găsește loc în bucătăria  caldă a gazdei, cărunții bunici  redevin adolescenții de ieri,  cu  bucuria   în palme și-n glas!
 Vorbim în cor, povestim despre toate  câte știm, împărțim ceai de ghimbir și cafea, prăjituri și  vin fiert...

Fug orele, se lasă în  trenă albastră seara  muntoasă. Pregătiri pentru bal, o singură oglindă,”ce  rochie faină ai, „te prinde fardul  albastru, „să iau costumul cu  revere adânci”?
 Nelu Horga așteaptă răbdător în bucătărie, el ne va  fi șoferul,încheiem,în sfârșit, și  găteala. 
Le spun ceva  despre  Nicoleta, o fostă colegă, se ivește  așa, printre  vorbe,   ideea cuiva de a numi altfel”” vârtejul”,   ne batem mințile, cuvântul nu vrea să se spună, „ este ceva  care se petrece în America”, începe cu ”a„, nu,  nici cu „n „, oricum  are mai multe silabe„   începe cu „t”  zice Lenți, scotocim, scotocim,  ah, Roza!
Am ajuns la restaurantul unde vom petrece,  ne spunem  mâhnirea, Steluța  și Miki salvează uitarea  !
 Tornadă!
Motto, de acum,  pentru toate  uitările/spuse/nespuse!
Seară caldă, plăcută,  țuică  păstrată în butoi de dud, bulz și șalău la grătar, vin alb, papanași  cu  dulceață de mure, înghețată  cu fructe, mereu alte  povești, poze și bancuri, câteva dansuri, ghiocei și  garoafe...
Noaptea are străluciri  regale,  ninge  cuminte,ne priește plimbarea,  ajungem acasă,  stăm la povești, ca pe vremuri , noi trei, filoloagele -subsemnata, Coca și Lenți- povestim până în zori, somn scurt, ne întâlnim la cafea!

Mergem la Peleș, nu l-am văzut de ani buni, atunci eram cu puștii mei..

 Poze și uimiri, ne umplem ochii și  sufletele,  Peleșul  este o  solemnă, unică bijuterie europeană! Dacă l-ai văzut, du-te să-l revezi!

Nu ne zorim, noi trei ca pe 
vremuri, Coca, Lenți și eu, poze, povești, s-a îmblânzit chiar și gerul, cât de aproape este  „odată„.//
În curte,  sfârâie ademenitor grătarul, bucătar  este tot Nelu, îi place  să ne răsfețe, se ivește printre  vârfuri de brad  un soare timid  cu fire  galbene în barbă , prânz prelungit cu cafele și  vin.. O conducem pe Coca la gară,  răsar lacrimi  furișe, fuge trenul  cu ea, în drum către casă, Miki , subsemnata și Nelu reluăm povești  începute de ieri, a răsărit, grăbită, luna, orașul  palpită...

Ceva mai târziu,  rămânem  doar noi, fetele, din cincisprezece suntem  doar patru, tot  povestim,  adormim mult după miezul  de noapte. 
Dimineața  are parfum de cafea bună, gustări  cam în pripă,  la poartă mai facem o poză,  plecăm  către București Lenți și eu, vor închide ușa Miki și gazda, Steluța.//

 A fost un capitol?
  Nu!  doar o filă...

Tu ești primăvara mea!

În ciuda capriciilor deloc tandre ale primăverii, sala Cs a fost plină astă seară, când Filarmonica Pitești, sub bagheta maestrului Mădălin Sandu, a oferit un splendid concert, cu caracter umanitar, pentru ajutorarea unui tânăr, Eduard Nonu, aflat în mare suferință. Muzică pentru toate sufletele, energie pozitivă, voci minunate, profesionalism , dăruire, spirit efervescent, toate acestea într-un inspirat decor, pregătit cu artă și pricepere.
 Optimism, culoare, vibrație, armonie, umor fin ! 
 Tu ești primăvara mea! Un proiect sonor deosebit, inspirat de magia eternei iubiri, „femeia„,, un vis real, „marca Mădălin Mădălin Sandu „! 
 Într-o seară de mărțișor! 
cu: Gina Sandu (nai)- simbolul dorului românesc, rostit în unic grai, un talent incontestabil, o prezență elegantă, plină de sensibilitate, strălucire, grație . 
Adina Sima (mezzosoprană)- solistă a Teatrului Național de Operetă „Ion Dacian„ din București o minunată voce, dublată de forță, vibrație, carismă. 
Alex Pârvu( tenor) TALENT, pasiune, har! Un copil de 11 ani, cu voce de aur! Un suflet care VEDE cu SUFLETUL! 
Marius Bălan (bariton) Artist al teatrului ”Davila„ cu o voce caldă, plină!
 Vlad Răilean (mandolină) , membru al orchestrei Filarmonicii Piteși. Talent, carismă, șarm. Ce mai! Zorba!
 Mădălin Sandu (vioară) ARTIST! concert- maestrul Filarmonicii Pitești, sufletul concertului din această seară!
 Mărțișor sonor! 
Rondo Veneziano – Fiaba antica 
Rolf Lovland- You Raise Me Up: Alex Pârvu Andrea Bocelli – 
Vivo per lei-Adina Sima, Alex Pârvu
 Pharrell Williams – Happy-Adina Sima, Alex Pârvu 
Frank Sinatra – My Way-Alex Pârvu 
Frank Sinatra – New York, New York-Adina Sima Edith Piaf – Non, je ne regrette rien-Adina Sima 
Celine Dion – Titanic Gina Sandu ( nai) 
Joseph Schmidt – La Paloma-Gina Sandu – 
Tarantella napolitana din filmul The GodfatherGina Sandu, Vlad Răilean
 Celtic Woman – The Sky and the Dawn and the Sun – Celtic Songs Mikis Theodorakis – 
Zorba Grecul,Vlad Răilean 
Bruno Pelletier – Le Temps des Cathédrales-Marius Bălan
 Cesare Andreea Bixio –
 Mamma-Marius Bălan John Wasson – Latino Gold – Symphonic ABBA
 Florin Bogardo– Tu eşti primăvara mea: Gina Sandu, Adina Sima, Alex Pârvu, Marius Bălan, Mădălin Sandu. 
 Felicitări acestor artiști, care prin talent, pasiune, har și multă muncă ne-au adus primăvară în suflete! Mulțumiri tuturor celor care, pe scenă sau în culisele ei, în ciuda stridențelor unei realități tot mai apăsătoare, rostuiți cu profesionalism și suflet arzând de domnul Jean Dumitrascu, spiritul novator, director al puternicei instituții, Filarmonica Pitești, fac din munca lor ARTĂ! 

p.s. din  motive  speciale, fotografiile sunt de împrumut de la domnul inginer Joe Neguț.