parfumul luncilor de tamarix

Fără să fi știut, două dintre profesoarele mele din liceu, prima fiind costeliva domnișoară Lupescu, temută  pentru  modul ei de ascultare la geografie, când sărmanul  adolescent trebuia să spună ca pe apă toți vulcanii lumii/munții cu ale lor

vârfuri/pasuri și trecători, toate localitățile renumite pentru vinuri/parfumuri/  cafea/ aluminiu/ nămoluri tămăduitoare  și câte altele,iar cealaltă, franțuzica, tânăra noastră profesoară, pentru al cărei mers mai toți colegii ne ignorau total, mi-au transmis  dragostea pentru drumeție.

 Poate că de frica țânțarilor nu am văzut eu până la vârsta asta le paradis des oiseaux, cu al său unic parfum de tamarix.

 Ca tot omul cu acces la internet, am aflat că  o societate ( din mai multe motive, nu-i spun numele) organizează  niște excursii extraordinare în Deltă. (epitetul îmi aparține, oricum nu  depășește deloc reclamele)

 Am dormit cam puțin în noaptea de dinaintea plecării, de teamă să nu pierd prima ”îmbarcare”-Pitești/București, m-am trezit la timp, nu am sărit peste micul dejun, nici peste cafeluța răcorită,  am ajuns  cu bine și la locul de întâlnire din  capitală. 

Cu ceva gălăgie din partea unei doamne  cam îmbufnate, autocarul a pornit spre Tulcea. 
Șofer priceput, asfalt bun, temperatură potrivită, câmpuri arse de soare, lanuri de floarea- soarelui cu pălăriile topite, lăsând să le cadă în țărână dinții copți în arșița verii, scurt popas, din nou la drum și iată-ne ajunși 42 de  temerari  la Murighiol.
Așezare bătută de același soare fierbinte, o haită de câini cuminți, hămesiți de foame și de sete, un ponton, obosit și el, lumea grămadă, atenționare în privința scufundării din partea cuiva mai  umblat pe ape, nu ne aștepta nimeni, nu  neapărat cu vreo saramură, sosesc, în sfârșit, trei bărci, primim veste  portocalii, veselie mare, urcăm.

 Dunărea ne primește  cu ale ei ferestre  larg deschise: sălcii pletoase, proaspăt pieptănate, cărărui printre arbori, păsări și pescari, 15minute de  mers  cu barca și iată-ne la Uzlina.
Ponton șubred, buruieni în pâlcuri  grase, vreo trei/ patru  câini blegiți, formalități  de cazare, o cameră cât o chilie. ( o fi intuit tipa de la administrație că eu mă pot strecura ușor printre cele două pătuțuri ca de copil)

Proprietatea este îngrădită, aveam să constat  a treia zi când , înarmată cu aparatul de fotografiat , am vrut să imortalizez răsăritul, dorință rămasă nebifată, pentru că paznicii porții dinspre grădină erau  mai mulți câini și un  roi serios de  viespi matinale.

Ce vreau să spun este că  atunci când  plec într-o excursie nu  am ca priorități mâncarea și luxul  locului de dormit. De data asta,  era altceva; voiam  pește! 
Renumitul borș  fiert în apă de Dunăre.Da, a fost să fie, nu chiar  cum ar fi trebuit, dar a fost.

Prima dimineață în Deltă, excursie  inclusă în program, trei ore, pe care le-am  petrecut  ca-ntr-un vis frumos! Barcagiul, un  ins  pe care mi-l imaginasem cam cum zicea Sadoveanu în „Taine(le)” lui, cu  fața cucerită de  barbă, după nume, lipovean cumva, închis, aproape posac, nici certăreț, dar nici amabil, se lasă foarte greu convins să dea explicații. Aproape că  nici nu am dus lipsa lămuririlor lui.

VORBEȘTE DELTA!!

Valuri verzi și albastre, soare și sălcii cu lungi gene de ramuri, pescăruși, pelicani și egrete, zbor  răpăit și pescari cu brațe vânjoase, fâlfâit alb în dans de fire fragile, rațe negre, la sfat, șopot de Dunăre mereu gânditoare, raze piezișe în stuf fremătând,  șuvoi de mirare  pe figuri, crengi în forme ciudate, tineri și vârstnici  cuprinși de uimire, prinț trist, cu platoșă alb argintie, nufărul domn  în palat de verde lucios. 

Împărăție de ape!

Zboară  greu de strunit timpul, prânz pescăresc cu  borș clocotind  în ceaun, voie bună, impresii,  noi cunoștințe, piscină, volei și plajă, atenție mare la viespi.

Noaptea a trecut repede, pentru că  ne aștepta o zi plină:  8 ore de „mers„. După un mic dejun tras la indigo în  fiecare dimineață, primim un pachețel-un măr, o apă plată mică și trei sandviciuri  identice,( șnițele și atât) Nu există ghid, nu există nicio hartă, suntem în grija aceluiași taciturn barcagiu. Nu mă obosesc să-i cer informații, doamnele care îl tot sâcâie transmit că am parcurs: Uzlina, Chiril, Isac, Geamurlia, Caraorman. Intrăm în Dunărea veche, canalul Madgearu.
Covoare de nuferi albi și galbeni, stoluri de păsări, zăvoaie de sălcii, pâlcuri de flori liliachii. 
Îl întreb dacă  știe ceva despre  parfumatele lunci de tamarix, o fi mormăit ceva, eu nu aud nimic, pânză verde/albastră, soare  plăcut, bărci  și pescari, căsuțe sărăcăcioase, plase și semne în ochiuri de apă, știuci și pelicani, bibani  și carași, Dunărea- împletire  de ape  în muzică de valuri.

Popas și schimb  de transport, urmează  safari.

 Spaima dispare treptat, Ionuț , șoferul mașinii  cu care vom merge  vreo două ore are doar 15 ani, conduce atent.

” Cine să mă  oprească, pe mine, doamnă,credeți că vine careva pe aici? tata este polițist în  vamă”.
 Stepă uscată, ciori și ciulini, frige în flăcări amiaza, mare noroc am avut să ocup locul de lângă temerarul șofer.
Iat-o!  neîmblânzita pădure Letea! 5600 de hectare.
 Ghidul, un bătrân șugubăț,trebuia să-l fi prins într-o poză,  ne duce în fața stejarului de poveste, 470 de ani, brațe sucite și răsucite, ca șerpi fără solzi, doar cu smocuri de frunze între dinți, arborii-n juru-i se pleacă în joc fabuloși: plopul alb, iedere și  liane grecești, vița-de vie cătându-și drum  împletit pe vârf de stejari și de  meri  sălbatici, peri sălbătici și ei. 

Și spune bătrânul că  iarna se adună în haite șacalii, de două ori nasc într-un an câte doisprezece pui, așa că  au dispărut căprioarele  și blânzii iepurași. Mistreții dau iama prin curți  și grădini.

Poteca ne duce  prin bolți  de verdeață și 

locuri cu ghindă și  evantaie  de rugi și ferigi către dune, dâmburi   vălurite, cu ale lor nisipuri fierbinți, ghirlande mătăsoase, povești fără  vorbe, când locul va fi fost o mare  albastră.

 Mers  înapoi, herghelia de cai sălbăticiți la  siestă. 2500 de  suflete abandonate, trupuri slăbite, secătuite de timp și de boli,  rod noaptea liane și scoarță de arbori, străbat nisip și poteci.

 Calul, frumos animal rătăcit în povești de ieri și de astăzi.

 Urcă soarele pe boltă, frige nisipul, lăsăm în urmă pădurea cu tainele ei, satul Letea, cu case pitice, acoperite cu stuf își duce viața  în mijlocul  unei lumi pe care doar dacă ai hălădui pe acolo zile și nopți i-ai putea descifra înțelesul.

  Un ultim popas, Lacul sărat, apărut ca un semn  al cerescului gând, în noaptea de Înviere a anului 1976, când digul care proteja   locul  s-a rupt, apele s-au revărsat înghițind totul în cale. Și când, în sfârșit, ele și-au aflat liniștea, a rămas în mijlocul stepei un lac sărat, săpându-și culcuș în adâncimea de 4 metri a solului arid.  Clipocește singur în mijlocul stepei un fel de mânecă subterană a mării.

 Trecuse de prânz, soarele  frigea  în săgeți usturătoare.
Lăsăm  în urmă stepa cu pădurea ei fabuloasă, dunele fierbinți și caii visând la tingiri cu jăratec. Ne așteptau barca și îngânduratul ei  vâslaș.

 Drum verde  printre covoare de  nuferi,  sălcii spălându-și pletele  în ochiuri de apă.Barca spintecă apa, fluviul a obosit, se zărește bătrâna Sulina,orașul nesfârșitei parcă
întinderi de ape purtând în spate povestea Dunării, o duce în dar  mării. Coșuri obosite,  pereți  cenușii, oraș aruncat în uitare.

 Drumul  nostru drept de ape, tras de o linie imaginară, se oprește  brusc. Trebuia să ajungem  în locul unde  fluviul își toarnă oboseala  lui de mii de kilometri în spuma  mării; voiam să văd miracolul  foamei apei de Apă. 

Primim  doar câteva informații, avem  vreo patru ore de petrecut într-un loc  dezolant. Praf și dezordine, multe biciclete, pescari și barcagii,soare și  viespi, ieri și astăzi laolaltă.

Lumea se împrăștie, unii vor neapărat un prânz cu  borș pescăresc, eu și prietena mea ne dorim să  găsim marea.Mers obositor cu un microbuz  rupt de șale. Iat-o- albastră, calmă,  unduitoare!

 Două ore de baie în  valuri  moi  ca de mătase,odihnă  sub  o umbrelă de culoarea nisipului. 
Căutăm  și găsim casa scriitorului Jean Bart, scene din „Europolis„ îmi trec prin gând, orașul   primește  poleiala  de dinaintea asfințitului.Intrăm în Catedrala ortodoxă Sfinții Alexandru li Nicolae.

 

Totdeauna aștept punctul culminant al excursiei, îl construiesc în gând, îl compun și-l desfac în bucățele dragi. De data asta,  taciturnul barcagiu, cu  cearcăne și ochi bulbucați, și-a arătat fața   de  om rău. A sfărâmat povestea.

Sta să apună soarele, fluviul își murmura tălăzuirea când verde , când argintie, zburau pelicani și pescăruși, treceau bărci și  câteva vaporașe ...mi-am impus să nu ascult cuvintele repetatei manele, să-mi încarc retina și sufletul cu verdele creț  al valurilor, dincolo de care pâlcuri de tamarix  zâmbeau,poate,în pacea poalelor de sălcii.

 Am respirat ușurată, când, în sfârșit, am zărit pontonul.

Cineva, acolo sus, a rânduit bine lucrurile, ne-a  înzestrat  cum multe neamuri și-ar dori.I-a lăsat omului dreptul să dispună de  frumuseți, de bogății și de soarta lui.//

 Ținut de poveste scrisă în graiul nenumăratelor specii de păsări, pictată în pânze moi de nuferi, între  răsărit și apus, Delta Dunării  este o poveste neterminată, în fiecare clipă altfel, cu oameni aspri, rupți de civilizație, ființe pe care sărăcia și gustul amar al banului  îi fac de temut.

nea Oiță

Motto:Bogăția este un văl care ascunde  multe plăgi.
                          Menander, dramaturg grec- 342-291(îH)

Fără vârstă.
Înalt, spătos, mustață cănită. Unii spun  că ar fi trecut de optzeci. El știe...

Mulți îl invidiază. Poate că au motiv, nea Oiță și-a construit un mic imperiu, o făbricuță de brânzeturi, niște magazine , s-ar zice  că are și o stație de microbuze.

La el găsești preparate  proaspete, gustoase, frumos ambalate. În fabrică, farmacie, nu alta, toată lumea în halate albe, scrobite. Fetele au scufițe apretate, ce mai, Occident!

Nu mai conduce, are șofer personal.

Prinse în șnururi lungi de parasolarele mașinii care îl poartă peste tot, două plăcuțe se balansează în voia lor.

În dreptul lui nea Oiță  nu uita de unde ai plecat! 

În dreptul șoferului, o pereche de opinci,  cât degetul ăl mare al patronului. 

- Nea Oiță, mă tot uit , îndrăznesc să te întreb, ce înseamnă, domle, plăcuțele  astea? 

 Nea Oiță respiră greu. Își trece  batista albă peste frunte, nu-i plac hârtiuțele alea mici, se lipesc, lasă dâre de scame pe față, când era copil își ștergea sudoarea cu mâneca aspră  a cămășii de  tort. 
 -Mă băiatule, eu am cinci clase, nici pe alea nu știu cum le-am terminat. M-am trezit la coada caprelor, nu ale noastre, ale altora. 

Câți mărăcini mi-au împuns mie tălpile și degetele, să fii tu  sănătos! Mâncare?  O zi da,  două , fără, un șut în fund îmi ținea de foame , că setea mi-o potoleam din ciutura fântânii. 

Am jurat că  odată și odată,o să am turma mea de capre. Așa am început, cu o căpriță albă, peste un an, alte două,  cu voia lui Dumnezeu, am adunat o turmă.

În fiecare dimineață, mă rog la Dumnezeu să nu uit de unde am plecat.

Opincile? Nici de astea n-am avut parte.  

Viața nu este deloc ușoară, ține minte de la mine. 
Dar  merită să  fie trăită!
O vorbă spune că și o picătură de apă face să crească oceanul; atunci și o scânteie aduce lumina , oricât de puternic ar fi întunericul.

cu ochi de agată

Vara se pierde prin nori și poteci, cad stropi în salbe repezite, arbori și frunze stau la povești, se învălătucesc șoapte și zvonuri.

Clipa adună trăiri nerostite, culege copilul din suflet...
Gândul îmi fuge la tabloul meu preferat, cu floarea-soarelui,Vază cu cincisprezece flori,(Arles, august 1888) ce bucurie!l-am văzut în Galeria de Artă de la Londra, chiar am făcut și o fotografie, pe furiș.
Lucrez la el în fiecare dimineață, de la răsărit până târziu, scria artistul, căci florile se ofilesc atât de repede...
Genialul Vincent Van Gogh, olandezul damnat, mereu visător la o vreme când tablourile lui aveau să se vândă, așteptând ziua când ar fi putut să-l răsplătească pe devotatul lui frate, Theo, care l-a întreținut consecvent.
Ai citit~Bucuria vieții~?
Splendidă carte!
Se întoarce singură pagina, iată-l, e visătorul din Mălini.
Nicolae Labiș.
Li se aseamănă, cumva, destinele și arderea până la sacrificiu, de a ne ferici
„Am obosit de vin, de stele
Am obosit de gândurile mele,
Am obosit de ochii care mă răsfrâng
Neculegându-mi chipul din adânc.
Am obosit râzând,
am obosit de-atâta poezie
Cântând doar cele câte vor veni
Sau cele câte vrem sa vie.„

să vezi cum timpul pictează

 O tot văd. De câteva zile, se duce și  vine, fără nicio treabă.
Privită  în treacăt, ascunsă într-un trening cenușiu, pare o mână de om. Șapcă trasă pe ochi, șiruri întortocheate, brăzdate pe obrajii de culoarea lumânării.
Nu-mi este chiar străină, cândva, copiii noștri au fost colegi de grădiniță.
 Pe atunci, era secretară într-un liceu, se farda în albastru.
N-am schimbat niciodată niciun cuvânt. Au zburat anii.
 N-am mai văzut-o.
 Nici pe fiul ei.
  În primăvară, am trecut una pe lângă cealaltă, i-am zărit ochii. Două puncte mici, rătăcite. Nu priveau nicăieri.

Ieri, într-o stație  de autobuz, am zărit  treningul călător. Se legăna. Fără vreo direcție.
 Am rămas câțiva pași în urmă.
Dacă n-aș fi cunoscut-o, aș fi zis că nu găsește o adresă. Sau că și-o fi notat-o greșit.

Picioarele mergeau singure, ea rătăcise calea .

Calea ei.

Stă pe o bancă, fumează. Țigară de la țigară. Nu știu dacă are vreo țintă. 

Mi-ar plăcea să cred că nu s-a oprit aiurea.
 Sunt mulți copaci în jur, și iarbă, și flori.

Și se vede pădurea.
Și cerul în rotocoale plumburii.

are și ea o zi în calendar

Motto: Cea mai mare biruință -aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus- se numește fericire.
 Albert Camus
 Într-o zi, să fi avut eu șase ani, maica mare de la zid mi l-a trimis pe Rică. Un ghem vărgat, portocaliu cu alb, gheruțe ascuțite și coadă lungă, stufoasă. L-a adus tata într-un coș, pe portbagajul bicicletei, învelit într-o vestă de lână. 
Creștea odată cu fratele meu. Seara, torcea, tolănit pe un preșuleț, lângă sobă. Nu știu câți ani a durat povestea.
 Dacă am plâns când a dispărut, nu-mi amintesc. L-am jelit pe Bujor, cel mai frumos câine, adus tot de tata, de la un prieten. 
S-au dus anii, nu m-am mai gândit să țin în casă vreun pisoi. 
Cățel, da, am o poveste cu Bill. http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/03/bil-si-pantofii-unei-fete.html 

 Vara, în curtea căsuței de la țară, vin în vizită, pe rând, câteva pisici, nu le-am văzut laolaltă niciodată, oricum, cea mai frumoasă are blana ca un manșon de catifea neagră, strălucitoare, deasă, perie, nu alta. Și niște ochi galbeni, ca două felinare neastâmpărate. Sau verzi, rareori îi văd, că, șireată cum e, vine tiptil, legănându-se ca o domnișoară de pension, pe vârfuri, se strecoară , prin iarbă, doar când simte miros de friptură, stă la pândă, apucă ce poate și dusă e... 
Mai sunt încă două. Un cotoi, cât un cățel, nu intră în curte, pândește dincolo de gard, parcă s-ar teme. Sau i-o fi rușine, el știe, n-o să-l rog să vină. Ar mai fi un pisic amărât, de ăsta chiar îmi este milă, de câte ori îl văd, îi dau de mâncare.//
 Mai acum vreo câțiva ani, lângă hotelul unde am stat, la Călimănești, am descoperit într-o seară, cea mai aristocrată pisică din câte știu. Ieșea din curte tocmai când pleca lumea la plimbare. Cocoțată pe stâlpul porții lua aminte, exigentă, la toate cucoanele. Sau poate că greșesc, o interesau cumva cravatele domnilor. //

Mă întorceam de la teatru. Ploua mărunt, aleea era luminată știrb de un bec sprijinit în stâlp, ea, singură. Ghemuită. Bâzâia, ca un copil , care și-a pierdut cheia.Acolo, în mijlocul drumului, între frunze ude, sub stropi grăbiți. Mi-a trecut prin minte s-o aduc acasă. Ne-am privit o clipă, cât am fixat telefonul pe cameră, i-am făcut o poză, s-a uitat în aparat, lumina a speriat-o pesemne, și în secunda următoare, din câteva salturi, a dispărut. 
Un picuț sunt superstițioasă, nu mi s-a întâmplat nimic rău. Doar că am pierdut-o pe străina din alee...// 
 Printre frunze stinghere, noiembrie își țese broboadă subțíre în stropi de măzăriche.. Se întunecă devreme. În culorile amurgului grăbit. Undeva, un foșnet firav, ca de șoricel rătăcit în bibliotecă, tulbură pacea înserării.
 Cină în toată regula. Pe două schimburi. Trei pisici pufoase, rotunde, ca mingile, își fac, deja, siesta. Doi motani mari-unul dungat, altul alb- fac tumbe prin frunzele uscate. Nu le pasă de nimic. Câțiva pisoiași mai anemici înghit alene.
Lângă ei, femeia.O știu de ani buni. Am mai și povestit câte ceva. O singuratică. Îndeamnă pisoii să termine tot ce le-a pus în farfurioare. 
Înghemuită acolo, printre frunze, pare ea însăși o pisică. 
Pisică-mamă. 
Nici nu știam cum o fi mai bine- s-o laud pentru cât de multă bunătate are, să-i spun că prea puțini, infinit de puțini oameni, ar fi în stare să rupă dintr-o pensie amărâtă, pentru hrana pisicilor?
Nu-mi găseam vorbele. Cum aveam telefonul în mână, fac o poză. Se uită la mine. Credeam că mă ia la rost. 
Rămân uimită, când, după ce îi spun„ bună seara”! mă privește duios și-mi spune clar: noapte bună, doamna profesoară!
 În drum spre casă, mi-am amintit o poveste. 
Este despre un domn foarte bogat, care nu știa să se veselească . Avea de toate- palat, trăsuri, grădini înflorite, poteci ademenitoare, vinuri vechi, slujitori devotați, femei frumoase. Nu putea fi vesel niciodată. A întrebat în stânga, a întrebat în dreapta, a mers pe la doctori, s-a dus și la vrăjitoare.
 Într-o zi, cineva i-a spus că, doar dacă va îmbrăca o cămașă purtată de un om vesel, va putea și el să se bucure. Și-a închis palatul și, singur, a plecat în lume.
 După mers mult, fără odihnă, a ajuns pe un câmp. Un om muncea. Și tare se veselea. De unul singur. 
 Domnul s-a apropiat, i-a dat binețe, l-a întrebat una- alta, apoi i-a cerut cămașa, oferindu-i un preț bun. 
 Țăranul l-a privit, s-a minunat și i-a spus:
 - Cămașa?  Păi, eu nu am cămașă...// 

vorba cuiva

„Locuința mea de vară
E la țară…
Acolo era să mor

De urat și de-ntristare
Beat de soare
Și pârlit îngrozitor!

Acolo, când n-are treabă,
Orice babă
Este medic comunal.
Viața ce aci palpită
E lipsită
De confort occidental....„

sclipiri în mersul vremii

Scăldată în mersul rostogolit al  soarelui mediteranean, ziua cobora molatic, act  final  într-un spectacol magnetizat parcă de o baghetă magică .//

În vara lui 2009, când am ajuns pe Coasta de Azur- visul meu  din adolescență, când visam cu ochii deschiși la orele  de franceză- asociam locurile  cu nepământeana imagine a legendarei Grace Kelly, prințesa de Monaco.

I-am văzut  drumul șerpuind printre stânci, palatul, garda, catedrala  în care și-a schimbat destinul și lespedea pe care i s-a scrijelit numele.

Într-o superbă zi de august, am părăsit străzile aglomerate ale Nisei, străjuite de palmieri uriași, ninși într-o ploaie albă,  la umbra cărora  leandri, în toate culorile, își freamătă  tulpinile suple, îndreptându-ne spre Grasse.

La ora aceea, casele cochete, împrăștiate discret pe câte o culme înverzită, își țineau lumina  sub pleoapele jaluzelelor.

Culmi domoale, acoperite de lanuri în care iasomia se răsfață mirific, scaldă văzul și  mirosul, într-o mireasmă dulceagă. Între cer și pământ, o imensă grădină! Mare parte din an, aici este raiul pe pământ, tărâm de vis, o mare interioară ,care își schimbă nuanța după cum cad razele soarelui generos. 
În paradisul aromelor colorate unde o mână  dumnezeiască a adunat flori și mirosuri într-un mic  colț de rai, și-au găsit liniștea Edith Piaf și vocea ei unică.
Rămân  în urmă străduțele  curate, casele cu arhitectură odihnitoare și culori luminoase, pe care tufe de zorele și leandru se adună generos, ocolind ferestrele în rame de lemn.//

Baie târzie în Mediterana.
 În lumina generoasă a asfințitului, Promenade des Anglais sclipea în  străfulgerări de basm. 

L-am zărit  atunci în toată splendoarea înserării.

Hotel Negresco!

Trei femei, cu  urme de sare și nisip în plete, îmbrăcate în rochii de plajă peste costumele de baie și o fetiță cu tricou umed....

 Ne-am încercat norocul. Prea  era mare tentația.
Un bărbat înalt, îmbrăcat în fireturi, cum doar în filme și prin cărțile de istorie mai văzusem, s-a înclinat , ușile s-au deschis .
Am pășit în locul cel mai luxos,  pe care l-am văzut vreodată.Priveam uimite, fără sa scoatem o vorbă. Deasupra noastră își răspândea bogăția de lumină lustra de Baccarat, despre care știam că numără 17000 de cristale și are 5 metri înălțime. Se zice că ar fi fost destinată țarului Nicolae al II-lea.
Ne-am cufundat picioarele în covoarele scumpe, am mângâiat cu privirea mobilierul rar, picturile și sculpturile, purtând semnături celebre, am admirat obiectele de artă franceză, veche și modernă, intimidate de prețurile articolelor de îmbrăcăminte, expuse în vitrine.
În salonul Napoleon, am uitat , pentru câteva clipe, cine suntem și de unde venim. Am făcut fotografii, identificându-ne în gând cu personaje celebre, cărora le fuseseră rezervate cândva încăperile prin care ne purtam pașii.

   Hotel Negresco este pentru Nisa  este ceea  ce înseamnă  Turnul Eiffel pentru Paris.

Un simbol.
O bijuterie!
Ceea ce-i conferă originalitate este că a fost ridicat de o persoană fără sânge albastru. Multe și frumoase povești de dragoste s-au țesut în elegantele lui încăperi, Rommy Schneider și Alain Delon și-au trăit acolo idila, Jackie si John Kennedy veneau de trei ori pe an. Astăzi  o noapte într-una din camere costă 385 euro.//.
Dacă nu-i merge bine acasă, românul, de când se știe, ia drumul străinătății. Să-și încerce norocul.  
Unii au învins.
Alții au căzut. Puțini s-au mai întors.
Henri Negresco.
Născut  la București  în 1868, fiul unui modest hangiu  dintr-o suburbie a Bucureștilor, cânta la vioară,ca mai toți din neamul său. Inteligent și perseverent, deprinsese  codul manierelor elegante de la omul de afaceri, cofetarul Capșa, în a cărui  cafenea se aduna  spuma Bucureștilor. Prindea  parcă din zbor cuvinte  străine.
Vrea să  cucerească lumea!

Ajunge la Monte Carlo, dornic să se perfecționeze ca violonist, lucrează  în hoteluri și chiar în  cazinou.
Norocul îl primește cu brațele deschise pe român. La 35 de ani, ca director al hotelului Londra, era un tip plăcut clientelei elitiste europene și americane, care își risipea plictiseala înainte de primul război mondial prin hoteluri ultraelegante.
  Henri se stabilește la Monaco, ca director al restaurantului Helder, având clienți ai jocurilor de noroc mari oameni de afaceri ca Rockfeller și Isaac Merrit Singer, regi și prinți. Atrage ca un magnet lumea bună a timpului, devenind  un prosper om de afaceri, dornic să  înalțe un palat.

 Nisa,1913, Hotel Negresco!

În anul următor, Franța  era pe jumătate ocupată, războiul făcea  ravagii, lumea bună a fugit, Henri Negresco a plecat pe front.

La întoarcere, omul era ruinat, înspăimântătoare solitudine, forțe tocite, priviri în urmă, fără bruschețe. 
Dezolare, poate remușcări. Și boala.  Răpus de cancer, la doar 52  de ani.//
Astăzi, hotelul și-a recucerit gloria de odinioară . Jeanne Augier, o văduvă nonagenară fără urmași, și-a dedicat întreaga viață și avere pentru a împiedica distrugerea ultimului hotel independent de pe Coasta de Azur. Cei 260 de angajați care se ocupă de îngrijirea hotelului vor fi păstrați. Hotelul nu va fi înstrăinat. Își va păstra spiritul specific.
Negresco trebuie să servească la alinarea suferinței oamenilor și animalelor a spus bătrâna patroană.  Va fi donat unei asociații franțuzești de caritate.//

Răsărise luna  când  am  ieșit în stradă. 
Raze  blânde  se odihneau pe numele franțuzesc al românului suspendat la înălțimi princiare.

//